discopatia lombară continuă - ep. al II-lea
Aşa, rămăsesem acum două săptămâni la finalul primului episod, după vizita primului medic de la ambulanţa particulară Puls.
Care vizită nu m-a ajutat aproape deloc, medicamentele prescrise nefiind de prea mare efect. În plus, recomandarea de a sta întins pe spate pe scândură avea să se dovedească ulterior neinspirată - timp de 3 zile şi trei nopţi am trecut prin nişte chinuri pe alocuri groaznice, cu junghiuri insuportabile în coloană şi o stare de disconfort uriaşă.
Aşa încât joi dimineaţa nu am mai rezistat şi am chemat urgenţa, fie ce-o fi, dacă e să mă ducă direct la tăiat, asta este. Dat telefon dimineaţa la 7, venit doctoriţa undeva pe la9… Din punctul ei de vedere, mî plâng prea mult, e doar o lombosciatică, trece. Face o injecţie, mai îmi prescrie nişte medicamente şi injecţii şi pa la revedere.
Moment în care am pus punct încrederii în sistem şi am apelat la românescul sistem de relaţii şi recomandări, prin intermediul cunoştinţelor doctori de acasă. Prin care am ajuns la un neurochirurg de la spitalul de urgenţă, care m-a trimis la RMN, o operaţiune care se impunea încă de la început în situaţii de genul ăsta.
Trebuie să menţionez că ameninţarea unei posibile operaţii nu îmi dădea pace, aşa că eram deschis spre opţiunile care evitau acest lucru.
În România, RMN poţi face gratis sau pe bani. Gratis - cu programare înainte de cel puţin 2 săptămâni, cu trimitere de la doctor, eventuat şi cu o vorbă bună. Aproape imediat, pe la clinici particulare.
Cum în cazul meu nu se punea problema de a aştepta, mi-a fost recomandat Sanador, unde am apărut peste câteva zile, după programarea de rigoare. Scor: 450 ron, nu îmi dau seama dacă normal de scump sau foarte scump (dar, din moment ce serviciile minime ale unei ambulanţe particulare sunt 290 ron, presupun că e un preţ normal).
Prima experienţă cu Sanadorul mi-a lăsat un gust amar, pentru că m-am chinuit o oră în sala de aşteptare, pe scaunele de acolo, deşi ar fi trebuit să stau undeva la orizontală (însă fătuca de la frontdesk era fără răspuns în privinţa asta). De unde întârzierea? Din cauza principiului aparatului de RMN, în care trebuie să stai nemişcat, altfel operaţiunea de scanare trebuie repetată. Iar înaintea mea se pare că erau pacienţi care întârziau cam mult operaţiunea.
Până la urmă, doamnei care era înaintea mea la rând i s-a făcut milă de mine şi, când a fost anunţată să intre, mi-a cedat locul ei. Şi am ajuns în camera pregătitoare, unde am putut să mă prăbuşesc pe un pat din acela tare, unde cât de cât mi-am mai revenit din chinuri.
Apoi dezbrăcat complet şi luat doar un fel de cămăşuţă de bolnăvior pe mine şi hai în camera de RMN. Aparatul este interesant: e un tub mare, iar în faţa lui un fel de pat pe care eşti aşezat. Doctorul care a apărut era foarte amabil, de fapt cel mai amabil până în momentul respectiv. M-a pus pe spate, mi-a explicat cu răbdare tot, m-a ascultat cu răbdare.
Bun, căşti pe urechi, o mică pompiţă în mână (explicaţia: dacă mă mişc sau nu mă simt bine, apăs pompiţa, aparatul se opreşte şi tableta pe care stau mă scoate afară din tub) şi “băgat la cuptor”. După câteva momente am realizat de ce în încăperea aparatului era un fundal sonor gen rave, cu un ritm sacadat. Pentru că scanarea în sine este însoţită de nişte zgomote puternice, care, pe cei mai slabi de înger, sigur i-ar face să tresară sau să se mişte sau chiar să se panicheze (totuşi, eşti într-un tub foarte îngust, care poate crea probleme de claustrofobie).
Am reuşit să trec cu brio de această experienţă, concentrându-mă la sunete şi găsind cumva resurse să mă relaxez total - nu de alta, dar gândul că aş întrerupe şi apoi repeta experienţa era obositor.
La final, doctorul, la fel de amabil şi de îndatoritor, mi-a spus că rezultatul nu este prea bun, dar nu înseamnă neapărat operaţie. Mai ales că, din punctul lui de vedere, o astfel de operaţie la doar 30 de ani nu este indicată. Aşa încât mi-a recomandat o prietenă doctor reumatolog, care să mă vadă.
Vorba aia, mai multe păreri teoretic ar trebui să ajute. Teoretic.
Bun, am stabilit cu doctoriţa în pasul doi să merg la începutul săptămînii următoare la control, mi-am luat RMN-ul şi m-am tirat obosit acasă. Nu la mine, ci tot la prietena mea, pe capul căreia am stat două săptămâni şi căreia normal că îi rămân dator pentru grija pe care mi-a purtat-o. Eu unu nu m-aş fi suportat, sincer 
Numai că lucrurile nu s-au simplificat, iar spre seară deja iar eram în chinuri, estompate vag de medicamentaţie. A doua zi, din fericire, a intervenit un alt factor - mama unui prieten de-al fratelui meu, ea fiind reumatolog cu experienţă.
Îngerul păzitor m-a scăpat de marea corvoadă administrându-mi xilină (un anestezic local foarte bun), soluţie pe care ceilalţi doctori nu mi-au spus-o, deşi o aflasem de la un prieten rezident. În plus, doamna doctor mi-a mai dat indicaţii foarte bune cu privire la poziţia în pat - nu cu picioarele drepte, ci cu ele flexate, iar coloana să aibă o curbură normală, pentru a permite resorbţia naturală a discului intervertebral.
De ce nu mi-au spus aceste lucruri simple ceilalţi doctori? Pentru că, de la început, ar fi trebuit să merg direct la un specialist căruia să îi pese. Însă suntem în România, iar factorul şansă este mult prea mare dacă nu eşti milionar cu doctor personal.
În fine, weekendul a trecut mult mai bine, durerile şi junghiurile cretine părând de domeniul trecutului. Luni urma să ajung la reumatoloaga recomandată de doctorul de la RMN. Dar şi aici au fost câteva probleme.
În primul rând, ea îmi spusese la telefon să fiu la 8 jumate la clinica Medlife. Însă ori a omis să menţioneze “8 jumate seara”, ori eram eu prea obosit în sala de la RMN şi oi fi uitat - să zicem că a doua variantă este plauzibilă. Aşa că dimineaţa la 8 jumate m-am trezit că degeaba mă dusese fratelo la Medlife, pentru că doamna doctor avea, de fapt, program la Cantacuzino.
Unde am ajuns peste o altă jumătate de oră, varză. Colac peste pupăză, plimbarea prin spital până la cabinetul ei mi-a indus şi o stare de rău, aşa că am fost nevoit să apelez la un pat. Şi aici s-a întâmplat exact ca într-o reclamă la vin: cu greu, un rezident s-a deranjat, la insistenţele lui fratelo, şi m-a băgat într-un salon, unde am împărţit patul cu un nene… Eu cumva în diagonală, el în fund, aşteptând să îi vină rândul la masaj.
În mod interesant, patul din cabinetul doctoriţei (care între timp era în vizite prin saloane, deci trebuia să mai aştept după ea) era liber, dar rezidentul era un fel de dulău, care nu a aceptat ideea ca eu să îl ocup. Mă rog…
Într-un final, după ce a trebuit să îmi închid şi nervii provocaţi de comentariile răutăcioase ale infirmierei care se ocupa de masajul celor din salonul unde eram “cazat temporar” (poante despre tinerii care E bolnavi, frate, din partea unei tute proaste, zău aşa!), am ajuns în faţa doctoriţei.
Suficient de amabilă, dar şi vizibil stresată, m-a verificat cu un mic ecograf, ocazie cu care mi-a găsit şi o pietricică de 5 mm în rinichiul drept (surprize, surprize!), apoi mi-a văzut RMN-ul, m-a mai iscodit despre ce simt, mi-a prescris un tratament de stat la pat, iar, cu injecţii zilnice şi nu ştiu câte medicamente, mi-a dat aceleaşi sfaturi despre poziţia în pat ca doamna reumatolog care mă vizitase în weekend şi pa la revedere, ne vedem peste 10 zile.
După masă, fratelo s-a dus şi la neurologul care mă trimisese la RMN. Acesta, când a văzut filmele, a spus că nu arată neapărat de operat, aşa că fratelo i-a arătat şi reţeta reumatoloagei de dimineaţă. Doctorul a spus ok, să urmez tratamentul respectiv, după care vedem ce se mai impune. Aşa că aveam speranţe că mă voi pune pe picioare fără mare bătaie de cap.
Şi astfel, după două săptămâni de stat la pat, începea a doua etapă a problemei de discopatie lombară. De această dată, am schimbat peisajul: adică m-am mutat la mine acasă, iar infirmierul a venit taman de la Sighet, în persoana lui taică-meu. Care este un bucătar foarte bun şi chiar reuşeşte să nu se rătăcească pe aici prin zonă (doar o dată mi-a dat telefon că nu mai ştie pe unde să o ia, dar l-am îndrumat rapid).
Next, în episodul al treilea.