discopatia lombară continuă - ep. al II-lea

Aşa, rămăsesem acum două săptămâni la finalul primului episod, după vizita primului medic de la ambulanţa particulară Puls.

Care vizită nu m-a ajutat aproape deloc, medicamentele prescrise nefiind de prea mare efect. În plus, recomandarea de a sta întins pe spate pe scândură avea să se dovedească ulterior neinspirată - timp de 3 zile şi trei nopţi am trecut prin nişte chinuri pe alocuri groaznice, cu junghiuri insuportabile în coloană şi o stare de disconfort uriaşă.

Aşa încât joi dimineaţa nu am mai rezistat şi am chemat urgenţa, fie ce-o fi, dacă e să mă ducă direct la tăiat, asta este. Dat telefon dimineaţa la 7, venit doctoriţa undeva pe la9… Din punctul ei de vedere, mî plâng prea mult, e doar o lombosciatică, trece. Face o injecţie, mai îmi prescrie nişte medicamente şi injecţii şi pa la revedere.

Moment în care am pus punct încrederii în sistem şi am apelat la românescul sistem de relaţii şi recomandări, prin intermediul cunoştinţelor doctori de acasă. Prin care am ajuns la un neurochirurg de la spitalul de urgenţă, care m-a trimis la RMN, o operaţiune care se impunea încă de la început în situaţii de genul ăsta.

Trebuie să menţionez că ameninţarea unei posibile operaţii nu îmi dădea pace, aşa că eram deschis spre opţiunile care evitau acest lucru.

În România, RMN poţi face gratis sau pe bani. Gratis - cu programare înainte de cel puţin 2 săptămâni, cu trimitere de la doctor, eventuat şi cu o vorbă bună. Aproape imediat, pe la clinici particulare.

Cum în cazul meu nu se punea problema de a aştepta, mi-a fost recomandat Sanador, unde am apărut peste câteva zile, după programarea de rigoare. Scor: 450 ron, nu îmi dau seama dacă normal de scump sau foarte scump (dar, din moment ce serviciile minime ale unei ambulanţe particulare sunt 290 ron, presupun că e un preţ normal).

Prima experienţă cu Sanadorul mi-a lăsat un gust amar, pentru că m-am chinuit o oră în sala de aşteptare, pe scaunele de acolo, deşi ar fi trebuit să stau undeva la orizontală (însă fătuca de la frontdesk era fără răspuns în privinţa asta). De unde întârzierea? Din cauza principiului aparatului de RMN, în care trebuie să stai nemişcat, altfel operaţiunea de scanare trebuie repetată. Iar înaintea mea se pare că erau pacienţi care întârziau cam mult operaţiunea.

Până la urmă, doamnei care era înaintea mea la rând i s-a făcut milă de mine şi, când a fost anunţată să intre, mi-a cedat locul ei. Şi am ajuns în camera pregătitoare, unde am putut să mă prăbuşesc pe un pat din acela tare, unde cât de cât mi-am mai revenit din chinuri.

Apoi dezbrăcat complet şi luat doar un fel de cămăşuţă de bolnăvior pe mine şi hai în camera de RMN. Aparatul este interesant: e un tub mare, iar în faţa lui un fel de pat pe care eşti aşezat. Doctorul care a apărut era foarte amabil, de fapt cel mai amabil până în momentul respectiv. M-a pus pe spate, mi-a explicat cu răbdare tot, m-a ascultat cu răbdare.

Bun, căşti pe urechi, o mică pompiţă în mână (explicaţia: dacă mă mişc sau nu mă simt bine, apăs pompiţa, aparatul se opreşte şi tableta pe care stau mă scoate afară din tub) şi “băgat la cuptor”. După câteva momente am realizat de ce în încăperea aparatului era un fundal sonor gen rave, cu un ritm sacadat. Pentru că scanarea în sine este însoţită de nişte zgomote puternice, care, pe cei mai slabi de înger, sigur i-ar face să tresară sau să se mişte sau chiar să se panicheze (totuşi, eşti într-un tub foarte îngust, care poate crea probleme de claustrofobie).

Am reuşit să trec cu brio de această experienţă, concentrându-mă la sunete şi găsind cumva resurse să mă relaxez total - nu de alta, dar gândul că aş întrerupe şi apoi repeta experienţa era obositor.

La final, doctorul, la fel de amabil şi de îndatoritor, mi-a spus că rezultatul nu este prea bun, dar nu înseamnă neapărat operaţie. Mai ales că, din punctul lui de vedere, o astfel de operaţie la doar 30 de ani nu este indicată. Aşa încât mi-a recomandat o prietenă doctor reumatolog, care să mă vadă.

Vorba aia, mai multe păreri teoretic ar trebui să ajute. Teoretic.

Bun, am stabilit cu doctoriţa în pasul doi să merg la începutul săptămînii următoare la control, mi-am luat RMN-ul şi m-am tirat obosit acasă. Nu la mine, ci tot la prietena mea, pe capul căreia am stat două săptămâni şi căreia normal că îi rămân dator pentru grija pe care mi-a purtat-o. Eu unu nu m-aş fi suportat, sincer :)

Numai că lucrurile nu s-au simplificat, iar spre seară deja iar eram în chinuri, estompate vag de medicamentaţie. A doua zi, din fericire, a intervenit un alt factor - mama unui prieten de-al fratelui meu, ea fiind reumatolog cu experienţă.

Îngerul păzitor m-a scăpat de marea corvoadă administrându-mi xilină (un anestezic local foarte bun), soluţie pe care ceilalţi doctori nu mi-au spus-o, deşi o aflasem de la un prieten rezident. În plus, doamna doctor mi-a mai dat indicaţii foarte bune cu privire la poziţia în pat - nu cu picioarele drepte, ci cu ele flexate, iar coloana să aibă o curbură normală, pentru a permite resorbţia naturală a discului intervertebral.

De ce nu mi-au spus aceste lucruri simple ceilalţi doctori? Pentru că, de la început, ar fi trebuit să merg direct la un specialist căruia să îi pese. Însă suntem în România, iar factorul şansă este mult prea mare dacă nu eşti milionar cu doctor personal.

În fine, weekendul a trecut mult mai bine, durerile şi junghiurile cretine părând de domeniul trecutului. Luni urma să ajung la reumatoloaga recomandată de doctorul de la RMN. Dar şi aici au fost câteva probleme.

În primul rând, ea îmi spusese la telefon să fiu la 8 jumate la clinica Medlife. Însă ori a omis să menţioneze “8 jumate seara”, ori eram eu prea obosit în sala de la RMN şi oi fi uitat - să zicem că a doua variantă este plauzibilă. Aşa că dimineaţa la 8 jumate m-am trezit că degeaba mă dusese fratelo la Medlife, pentru că doamna doctor avea, de fapt, program la Cantacuzino.

Unde am ajuns peste o altă jumătate de oră, varză. Colac peste pupăză, plimbarea prin spital până la cabinetul ei mi-a indus şi o stare de rău, aşa că am fost nevoit să apelez la un pat. Şi aici s-a întâmplat exact ca într-o reclamă la vin: cu greu, un rezident s-a deranjat, la insistenţele lui fratelo, şi m-a băgat într-un salon, unde am împărţit patul cu un nene… Eu cumva în diagonală, el în fund, aşteptând să îi vină rândul la masaj.

În mod interesant, patul din cabinetul doctoriţei (care între timp era în vizite prin saloane, deci trebuia să mai aştept după ea) era liber, dar rezidentul era un fel de dulău, care nu a aceptat ideea ca eu să îl ocup. Mă rog…

Într-un final, după ce a trebuit să îmi închid şi nervii provocaţi de comentariile răutăcioase ale infirmierei care se ocupa de masajul celor din salonul unde eram “cazat temporar” (poante despre tinerii care E bolnavi, frate, din partea unei tute proaste, zău aşa!), am ajuns în faţa doctoriţei.

Suficient de amabilă, dar şi vizibil stresată, m-a verificat cu un mic ecograf, ocazie cu care mi-a găsit şi o pietricică de 5 mm în rinichiul drept (surprize, surprize!), apoi mi-a văzut RMN-ul, m-a mai iscodit despre ce simt, mi-a prescris un tratament de stat la pat, iar, cu injecţii zilnice şi nu ştiu câte medicamente, mi-a dat aceleaşi sfaturi despre poziţia în pat ca doamna reumatolog care mă vizitase în weekend şi pa la revedere, ne vedem peste 10 zile.

După masă, fratelo s-a dus şi la neurologul care mă trimisese la RMN. Acesta, când a văzut filmele, a spus că nu arată neapărat de operat, aşa că fratelo i-a arătat şi reţeta reumatoloagei de dimineaţă. Doctorul a spus ok, să urmez tratamentul respectiv, după care vedem ce se mai impune. Aşa că aveam speranţe că mă voi pune pe picioare fără mare bătaie de cap.

Şi astfel, după două săptămâni de stat la pat, începea a doua etapă a problemei de discopatie lombară. De această dată, am schimbat peisajul: adică m-am mutat la mine acasă, iar infirmierul a venit taman de la Sighet, în persoana lui taică-meu. Care este un bucătar foarte bun şi chiar reuşeşte să nu se rătăcească pe aici prin zonă (doar o dată mi-a dat telefon că nu mai ştie pe unde să o ia, dar l-am îndrumat rapid).

Next, în episodul al treilea.

pentru cezar - da, jimny are o problema cu stabilitatea la viteza mare

salut, uite, iti raspund separat la intrebarile tale despre jimny, pe care mi le-ai pus aici.

1. suzuki jimny este o masina offroad conceputa dupa o reteta clasica: caroserie si sasiu separat (deci un centru de greutate ridicat), punti rigide, sistem de transmisie integrala cu cutie de transfer. este normal ca, din aceste considerente tehnice, masina sa fie mai putin adaptata soseselor si vitezei, fiind dedicata mai mult micilor catarari offroad (si nu ma refer la asa-zisul offroad de care este capabil un suvulet ca tucson).

de la inceput, cine se urca la volanul lui jimny trebuie sa fie constient de un lucru - vorbim de o masina mai mult inalta decat lata si cu un ampatament foarte scurt. cine nu ia chestia asta in considerare si se asteapta la o manevrabilitate de masina de strada este, dupa parerea mea proprie si personala, cel putin ignorant. nu inseamna ca masina este total nesigura, dar un viraj rapid luat prea brusc are toate sansele sa il ia prin surprindere pe temerarul-pilot din spatele volanului, mai ales ca in mod normal jimny ruleaza in sistem 4×2, cu puntea spate motoare. do the math.

2. masinuta asta inaltuta, daca se rastoarna (mai ales la o viteza maricica, de 80 la ora), tinde sa se rostogoleasca. spui ca deformarea caroseriei a fost mare - normal, jimny este o masina ieftina, din punct de vedere al sigurantei pasive a fost conceput la limita acceptabilitatii. principalul motiv tine de masa foarte redusa a masinii, care face din jimny o veverita foarte agila si vioaie, chiar daca fragila, in situatii de genul asta.

eu personal am acceptat aceste neajunsuri, pe care le consider mici raportat la doza de fun si capacitatea masinii de a ma surpinde placut permanent. un stil de condus moderat si atent pe sosea ma scuteste de toate problemele - cel putin asa s-a intamplat pana acum.

cat despre faptul ca vrei sa iti iei un jimny, felicitari. sincer, nu cred ca masina te va dezamagi, daca ai asteptarile potrivite. adica sa nu iti inchipui ca e indestructibila sau imbatabila, dar, pentru un novice intr-ale offroadului, eu as spune ca este in primul rand o oferta convenabila ca bani si un compromis neasteptat de reusit intre o masina de fun si una de zi cu zi.

referitor la intrebarea ta, cu rasturnatul in offroad… ei bine, aici deja depinde de capacitatea ta de a invata sa eviti situatiile periculoase, de a aplica regulile de baza de siguranta in offroad, de a te acomoda cu raspunsul masinii in diverse situatii… nu ezita sa ii stresezi cu intrebari pe aia cu experienta, chiar daca se va rade de tine, ti se vor si da sfaturi cu adevarat utile.

totul este sa gandesti logic si sa intelegi care sunt plusurile si minusurile masinii si de ce. altfel, daca iti iei jimny pentru  ca e ieftin, dar ai asteptari ca de la un nissan patrol, mai bine iti gasesti alta jucarie.

inchei cu o recomandare: nu lua in seama motorul diesel. jimny a fost conceput excelent cu motorul pe benzina de catre japonezi, dar, din ratiuni de marketing european, s-a adaptat motorul dCi de 1,5 litri de la renault. pe scurt:

- vibratii si zgomot mult mai mari la diesel (crede-ma, 90% dintre cunostintele mele s-au mirat de la inceput de cat de silentios e jimny-ul pe benzina)

- consumul general nu este cu mult mai mic decat la motorul pe benzina, iar adaptarea la cutia de viteze am inteles de pe forumuri ca nu este placuta. in plus, dieselul este prea agresiv, masina fiind foarte usoara, iar in teren accidentat trebuie mult mai mare grija la pedale - plus ca dieselul, in offroad, iti mananca mult mai repede ambreiajul

- motorul diesel este mai greu, deci puntea fata este solicitata suplimentar - in cazul unor modificari ulterioare de offroad, apar complicatii. mai ales ca avem un compartiment motor foarte mic, iar dieselul, pe langa vibratii, degaja si multa caldura.

una peste alta, jimny diesel este mai mult o gaselnita de marketing, avand prea putine avantaje (decat un commonrail mai bine un benzinar japonez recunoscut pentru fiabilitate - parerea mea). in plus, motorul pe benzina este “de vina” pentru apetitul lui jimny de a se balaci prin noroaie de unde nu crezi ca mai iesi: masina este usoara, iar turatia mai mare  a motorului asigura o viteza de rotatie a pneului mai mare, deci anvelopa nu se incarca asa de tare cu noroi, iar jimny “aluneca” pe noroi in loc sa se scufunde, cum se intampla cu mastodontii.

sper ca te-am lamurit cat de cat. analizeaza cu atentie motivele pt care vrei un jimny, pt ca eu unul nu il consider o fita. s-ar putea sa te pomenesti ca ai facut o achizitie care nu te multumeste, daca privesti lucrurile unilateral. bineinteles, asta este doar parerea mea, altii cine stie ce te-ar putea sfatui.

spor la analiza :) c u in offroad

când loveşte discopatia lombară - ep. I

E foarte mârşavă această discopatie lombară, deoarece dă peste tine pe neaşteptate, ca într-un film B-category - ştiţi genul, unde personajul ăla care îi bate pe toţi e surprins de unul venit pâş pâş, care-i bagă un fier în coaste.

Cam imaginea asta mi-a trecut mie prin minte pentru o fracţiune de secundă lunea trecută. Când, aplecându-mă să mă încalţ, un junghi teribil aproape că mi-a smuls un urlet. Un junghi electrizant, care a parcurs distanţa din dreapta coloanei, la baza ei, până la cerebel mai repede decât mi-a venit mie să strig AU.

În câteva secunde, am devenit doar o masă cărnoasă care scâncea, încercând să găsească o poziţie relaxantă pe canapea. No way - orice mişcare însemna învârtirea cuţâtului în rană, orice poziţie care îmi dădea speranţe că poate mă voi simţi mai bine se dovedea în maxim 2 secunde o păcăleală.

Ei, asta este, shit happens.

Mai interesant este totuşi ce înseamnă să dai piept cu sistemul sanitar amărât din România.

Spre norocul meu, nu eram singurel la mine acasă, ci eram la prietena mea. Ai cărei părinţi sunt doctori, deci imediat a putut cere sfatul telefonic. Şi primul sfat a fost să chemăm un doctor - însă nu ambulanţa!

De ce? Pentru că nu sunt caz de urgenţă majoră. Sunt doar unul pe care îl doare spatele, chiar dacă neuronii mei îmi transmit că nu mai am mult şi părăsesc lumea asta. Nu, urgenţele majore sunt cei implicaţi în accidente. Ceea ce înţeleg. Cei cu probleme de inimă. Ceea ce iar înţeleg.

Sau homeleşii care îngheaţă pe stradă - ceea ce nu înţeleg (scuzaţi-mi paranteza, dar chiar nu sunt de acord ca eu, care muncesc pentru un salariu din care mi se reţin bani la asigurările de sănătate, să fiu lăsat de izbelişte pentru un homeless).

În fine, ideea de bază era că o ambulanţă particulară ar veni mai repede ca să vadă despre ce este vorba, chiar dacă asta înseamnă contracost. Nu ştiu alţii cum sunt, dar când eşti în chinuri, costurile nu ţi se par mari.

Ambulanţa Puls, unde am sunat, că asta am găsit-o rapid pe google, a venit cam… chiar nu mai ţin minte. Nu repede, mai ales că afară era prăpăd cu circulaţia prin zăpadă. Dar a venit. O tanti şi un tip. A urmat un foarte scurt interogatoriu, din care doamna a conchis că e vorba de hernie de disc.

Uuuu… hernie sigur nu îmi place cum sună. Dacă mai e şi de disc, ce să spun. Mi-a ordonat să stau doar la orizontală, pe spate, a încercat să îmi ridice un picior şi urletul meu i-a confirmat diagnosticul iniţial. Ba, ca să nu mă liniştesc, a spus că poate va fi cazul şi de operaţie. MINUNAT, fucking great, ce puşca mea, nu?!

Tipul mi-a administrat o injecţie intravenos, cu nu ştiu ce (înainte să vină, părinţii prietenei i-au spus să îmi dea nişte medicamente care să mă mai calmeze). După care o scurtă reţetă, cu tramadol şi nu mai ştiu ce, marcă banul (3 meleoane) şi sănătate şi pa. În caz de complicaţii? Nu vor fi complicaţii, pa.

Deci a rămas cum am stabilit: doar la orizontală, medicamente de trei ori pe zi (nişte chestii unde lista efectelor secundare e mult mai lungă decât a celor benefice), iar după trei zile mers la control la neurolog. Mai devreme nu are rost, că oricum trebuie să stau ţintuit la pat. Ole.

Şi ca să închei primul episod, apare şi frate-meu, care desface un dulap şi îmi bagă o scândură sub mine. Că asta era recomandarea, să stau pe spate, nemişcat, pe suprafaţă dreaptă. Din fericire, era un dulap de care prietena mea nu mai avea nevoie, pentru că taman îl înlocuisem săptămâna precedentă cu un mamut de la ikea - lucrare de la care, cică, mi s-ar şi trage ponoasele cu spatele, deşi nu sunt ferm convins de lucrul ăsta.

A…. am uitat să menţionez că nu aveam voie să mă duc nici la “umblătoare”, drept pentru care ar fi trebuit să folosesc ploscă! FUCK THAT! Prea umilitor, aşa că am preferat să mă chinui cei câţiva metri până la wc, dar şi să încerc limitarea nevoilor organismului.

După care au urmat trei zile şi trei nopţi cretine. Realmente. Dar asta în episodul II, că acum tre să mă duc înapoi în pat, să nu exagerez.

See u soon - citeşte aici episodul II.

ce te-ai face fără filme? nu ar fi mai bine?

Este un slogan auzit ieri la procinema - deşi nu am televizor, mai mă uit când sunt în deplasare pe la alţii :)

Slogan care mi-a dat de gândit: ce ne-am face fără filme, deja un drog de care societatea nu mai poate scăpa.

Recent, am vrut să merg la Avatar, neapărat la imax, să nu mor prost, vorba aia. Ei bine, pentru ca să prinzi un loc bun, trebuie să faci rezervare cu minim o săptămână înainte. Exclus weekendul. Nu mă miră ştirile alea tembele, cum că Avatar provoacă depresii şi există pericolul ca unii să se sinucidă din cauza lui. Bine, ăştia probabil oricum s-ar sinucide, dar caută un motiv bun, pe care presa, nu-i aşa, îl exacerbează.

M-am mai uitat la nişte filme, la televizor. Filme de la mediocre în jos, aş putea spune - ultimul care îmi vine în minte e chiar Ultimul Samurai, cu Tom Cruise. Prima oară când l-am văzut m-a impresionat puţin. Acum, însă, am avut ocazia să analizez clişeele şi modalitatea în care realizatorii manipulează privitorul, prin muzică, imagini, valori morale împroşcate direct spre creier. Hollywoodul e clar o industrie prolifică, de tâmpit masele.

Dar să revin: ce ne-am face fără filme?

Poate nu am mai fi atât de frustraţi în privinţa look-ului, că nu avem sex-appeal-ul lui angelina jolie sau caracterul viril al lui brad pitt. Am trăi şi am accepta mai uşor realitatea reală, nu cea impusă de canoane (nu doar de filme).

Poate nu ne-am mai face griji în privinţa relaţiilor interumane. Atâtea telenovele care sucesc minţile gospodinelor şi nu numai… Atâtea filme de acţiune care îi modifică virgulă comportamental pe cei creduli… Atâtea comedii tembele care te fac să vezi viaţa în roz şi să uiţi că ai o viaţă reală şi că poţi gândi şi singur, nu doar prin ceea ce îţi comunică actorii… etc

Poate nu ar mai fi atâta răutate, lăcomie, perversitate. Crime din cele mai diverse la televizor şi pe marile ecrane. Thriller-uri şi horror-uri care bagă spaima în tine şi nu îţi dai seama că au şi mesaje subliminale. Lideri şi modele total anapoda, puse în situaţii prin care eşti forţat, ca privitor nătâng, să îi pui pe piedestal, deşi, în viaţa reală, ţi-ar afecta viaţa grav. Să mai continuu?

Dacă nu ar fi atâtea filme, am citi mai mult şi am trăi, câteva momente, prin prisma imaginaţiei fiecăruia. Am petrece timpul liber mai eficient sau mai sănător. Am interacţiona mai mult şi ne-am cunoaşte mai bine. Cine ştie ce lucruri benefice am mai putea face.

Dar nu. Nu e bine, pentru că o industrie de jdemii de milioane de dolari s-ar duce de râpă. Şi manipularea maselor ar fi mai dificilă. Deci lumea noastră fără filme este de neconceput.

Oare?

vaccinul anti gripa porcină a1hn1 - e bun sau nu?

Uite o dilemă existenţială, de pe urma căreia presa are o pâine bună de mâncat. Cel puţin în weekendul care a trecut, isteria în masă cu vaccinarea mi-a făcut efectiv scârbă.

Ia să vedem nişte ipoteze în legătură cu virusul porcin şi vaccinul împotriva lui.

1. e pur şi simplu un business

Un business din care compania sau companiile implicate în producerea şi distribuirea vaccinului scot bani frumoşi. Că doar vorbim de o pandemie, iar ministerele sănătăţii din fiecare ţară imediat scutură visteria să cumpere doze.

Doze produse local sau în străinătate - oricum, în componenţa vaccinului tot trebuie să intre nişte substanţe pe care cineva are monopolul. Do the math: sute de milioane de oameni care trebuie vaccinaţi = sute de milioane de dolari care intră în nişte buzunare.

Şi aici vine partea frumoasă, pentru că sunt aceleaşi buzunare de unde au ieşit nişte bani pentru a produce virusul a1hn1 în laborator. Ce, adică mai trebuie demonstrat că e un virus creat de om? C’mon, peste 50% dintre doctori sunt de acord că nu e o creaţie oarecare a naturii.

Deci stimaţi locuitori ai planetei, vă mulţumim pentru contribuţia voastră de fraieri la bugetele unor companii farmaceutice. Companii care oricum ne privesc drept nişte fraieri.

2. e o conspiraţie diabolică!

Adică virusul ăsta a fost creat de oamenii ăia din umbră, care conduc planeta. Aceiaşi oameni care au manipulat presa pentru a crea isterie în masă. Iar apoi guvernele, pentru a declara stare de pandemie.

Ar exista informaţii (care nu pot fi dovedite, normal) că ăia care au murit de această gripă au fost, de fapt, “obligaţi” să dea ortu’ popii.

Ceva de genul nişte kilărei profesionişti, cu meclă de doctori (sau nu) au ales la întâmplare oameni bolnavi de acest virus, le-au dat ceva să facă nani 4ever, iar apoi au împrăştiat zvonul că gripa porcină e mortală.

Mai devreme sau mai târziu, tot ar fi apărut un caz super-mediatizat, cum a fost şi cazul actorului de la noi, care a băgat spaima în români - acei români care până acum erau indiferenţi la propaganda pro-vaccinare.

Bun. Dar de ce vor conspiraţioniştii să ne vaccinăm? Ei bine, ipoteza precedentă e doar un fâs comparativ cu planurile zice-se adevărate care stau în spatele acestui vaccin.

Poate ştiţi că, spre deosebire de alte vaccinuri antigripale, cel pentru gripa porcină ar conţine, cică, virusul mort a1hn1 (un antigripal obişnuit conţine virusul ca atare, dar într-o stare latentă, adică aproape mort).

Am spus “cică” pentru că aici intervine diabolica virgulă conspiraţie: vaccinul este menit a ne pregăti pentru altceva. Probabil vreun virus care îi va ataca şi ucide doar pe cei vaccinaţi, serul introdu în om conţinând un catalizator care să distrugă sistemul imunitar în aşteptarea apocalipticului virusel conspirativ.

Wow, asta chiar că e de natură să îţi dea dureri de cap, nu? Mai ales că nu se poate demonstra, iar oamenii simpli sunt prinşi între diverse păreri pro şi contra ale specialiştilor.

Eu aş spune că despre asta ar fi vorba cu 2012… sfârşitul controlat al lumii, printr-un mic virus care să ne decimeze ştiinţific. Mergând la paroxism, pentru că, realist vorbind, tind să mă opresc la ipoteza nr. 1.

3. mama natură ne găseşte ac de cojoc

E o probabilitate mică, de fapt, ca acest virus chiar să fie natural. Adică să provină din cine ştie ce mutaţii, pe fondul poluării sau al evoluţiei viruşilor.

Îmi place să cred că e o răzbunare a naturii pentru ceea ce îi facem noi, oamenii. Iar oamenii ăia cică mai specialişti încearcă să găsească un antidot, dar nu se prea pricep. Însă fac tot posibilul să ne salveze pe noi, omenirea.

Right… crede cineva gogoaşa asta? Am încercat, să nu fiu acuzat că sunt pesimist.

P.S.

Ah, am uitat să menţionez că fac parte dintre cei care s-au vaccinat. Nu la cozile interminabile de acum, ci de sărbători, acasă.

Indiferent care ipoteză ar fi corectă, sunt prea insignifiant să mă pot opune inerţiei lucrurilor. Oricum, sunt sigur că omenirea nu se bazează pe mine pentru a supravieţui, în caz de cine ştie ce holocaust virusologic.

În caz că apar manifestări neplăcute, eventuale efecte secundare sau adverse ale vaccinului, voi încerca să le comunic pe blog.

Deocamdată ştiu că m-am confruntat cu o durere mare de cap. Pe care o pun, mai degrabă, pe seama lumii în care trăim.

B 666 RAY - e număr de înmatriculare real!

Şi aparţine unui Fiat 500 alb-sidefiu, condus de o brunetă. Din păcate, nu am avut cum să surprind maşina în poză.

Dar mă distrează cât de repede s-a mişcat fătuca: 666 - numărul diavolului, iar RAY e… “rai”, dar mai pe englezeşte, u know. Deci grijă mare, că tipa e periculoasă. Sau aşa vrea să lase a se-nţelege.

Cred că e cazul să înceapă o cursă de inventivitate legat de numerele de înmatriculare şi în capitala noastră. Eu o să dau ca premiu câştigătorului o ciocolată Milka. Din dragoste pentru vite.

e criză - cerşesc şi ăia cu audi a8 V10!

Mi s-a întâmplat acum câteva ore, când făceam plinul la benzinărie.

În faţă opreşte un Audi A8 V10 (adică o limuzină de peste 100.000 euro, cei care se pricep cunosc), iar de la volan mă interpelează o figură mai tuciurie, genul 200 de kile, în trening şi cu bărbuţă şi mustaţă de fan K1.

Şi ce începe să spună tipul, pe un ton mieros?

Rezumând, ceva de genul că i s-a spart rezervorul, că îi trebuie benzină, dacă nu îl pot ajuta, că îmi lasă buletin, orice vreau.

Deci baştan cu audi a8 V10 nu are nici măcar un card, cu nişte “meleoane” de benzină pe el, nu poate nici măcar să dea telefon la un tovarăş din bucureşti să îi împrumute nişte “meleoane” de benzină, trebuie să apeleze la samariteni în loc să “vorbeşte” direct la benzinărie cu oamenii de acolo.

Deci da, uite aici am ajuns. Să cerşim din audi a8 v10. Care sunt şansele ca nenea chiar să fi avut probleme? Una la un milion? Faza este că m-am prins de stratagema acestor jmekeri: mă văd pe mine cu ochelari şi imediat mă cataloghează drept fraier, care poate pune botul la o gogomănie, mai ales că e vorba de spiritul creştinesc de sărbători…

Ba bine că nu! Tovarăşe, găseşte-ţi alt fraier. Şi restul fraierilor, luaţi aminte la “sărmanii” care vă cer ajutorul. S-ar putea să vă fraieriţi rău de tot cu ocazia crăciunului.

Concluzie: aveţi grijă cu cine vă purtaţi ca bunii samariteni. Nu de alta, dar poate luaţi o ţeapă monumentală. Ceea ce numai cadou de crăciun nu este.

Hai să aveţi parte numai de kestii faine sărbătorile astea. Sau cât mai puţine naşpa… :)

femeile se înţeleg mai bine când se ciocnesc. cu maşinile

Fază tare în intersecţie la Rosetti, în data de 14 decembrie (ultima mea zi de serviciu pe anul 2009!!!): în faţa poliţistului care dirija circulaţia, două maşini se ciocnesc chiar în intersecţia unde se face la stânga.

Un mic Yaris s-a proptit în roata stânga spate a unui Golf 6 roşu, eu având privirea exact spre incident în acel moment (din păcate nu o cameră video…). Poliţistul se uită câteva secunde pierdut, după care opreşte circulaţia şi le face semn şoferilor să tragă maşinile din intersecţie pe margine, unde era loc. Adică la doi metri de mine.

Şi aici faza faină. În primul rând, remarc numerele de înmatriculare: Yaris-ul din Braşov, iar Golful din Bacău. Apoi, în Yaris o gagică, având o mină mirată (nu nervoasă, nu panicată). Culmea, din Golf coboară tot o gagică, contrariată (la fel, nu nervoasă, nu leşinată).

Într-o primă fază, după ce au schimbat nişte scuze de rigoare (pun pariu că ambele aveau impresia că fiecare e vinovată), au aşteptat ca agentul să vină la ele, să rezolve situaţia. Well, girls, după noua legislaţie, avariile mici se rezolvă amiabil între cei implicaţi. Poliţaiul, normal, îşi făcea în continuare treaba în intersecţie, încercând să deblocheze un trafic incredibil de sufocat.

Pasul doi, gagicile au pus mâna pe telefoane şi şi-au sunat ce şi-or fi sunat, cel mai probabil iubiţeii, să se smiorcăie. Şi aşa le-am lăsat, pentru că am plecat.

Dar până am plecat, nu s-au luat de păr, nu au început să curgă cuvinte jignitoare, nu au început să se plângă, într-un cuvânt, nu au făcut scene (cum am mai văzut de multe ori prin Bucureşti).

Aşa încât îmi vine să trag concluzia că gagicile se comportă mult mai bine în caz de accident decât bărbaţii. Of course, cu menţiunea “gagicile ne-bucureştene”.

Oare eu aş reuşi să fiu calm dacă unul dintre sutele de dobitoci pe patru roţi din Bucureşti mi-ar face o “bucurie”? Cred că nu. Cel puţin nu la fel ca gagicile despre care am vorbit. Bravo, fetelor! Dacă neatenţia nu poate fi eliminată, măcar să dăm dovadă de bun simţ şi civilizaţie după incindent.

ninge feeric în Bucureşti în prima mea zi de concediu de iarnă!

Culmea culmilor: prima mea zi de concediu de iarnă a debutat cu ninsoare din plin, cu nişte fulgi mari şi cu multă zăpadă pe străzile din Bucureşti. Foarte frumos.

Of course că acum urmează să sară toţi de fund că municipalitatea a fost prinsă nepregătită de zăpadă. Din nou. Iar şoferii vor sacrifica mulţi nervi prin Bucureşti.

Dar sincer nu mă interesează. Ninge feeric şi e clar că de sărbători va fi zăpadă. Peste tot în ţară. Aşa da Crăciun şi Revelion! Thankh you, Mother Nature!

the last working day of 2009!

Da, 14 decembrie, adică această zi banală de luni, este ultima zi de birou pe anul ăsta. Din 15 decembrie, concediu. Până la anu’.

Şi la mulţi ani!