Aug 13 2007
calea armoniei – foarte greu de înţeles şi de atins
Imediat după revoluţie, au început să pătrundă şi la noi filmele bazate pe arte marţiale. Bine, pe atunci, habarnişti cum eram, le spuneam “karate” – doar “Karate Kid” era un hit, nu? Ba chiar, pentru aproape un an de zile, în a şaptea, am şi practicat karate shotokan. Şi totuşi, nu a fost ok.
Am avut şi eu perioadele mele de furie, gânduri de răzbunare, violenţă ascunsă, dar ori de câte ori mă tenta să mă apuc de arte marţiale, nu îmi convenea violenţa. Asta până când am văzut câteva filme cu Steven Seagal şi am început să aflu câte puţin despre aikido. Trecând peste eficienţa şi calmul stilului folosit de Seagal, mi-a atras atenţia altceva la aikido: faptul că nu se bazează pe competiţie şi pune accent pe dezvoltarea spirituală a practicantului. Bineînţeles, dacă acesta reuşeşete să înţeleagă acest lucru, pentru că aikido poate fi cu uşurinţă folosită ca o artă letală.
În Bucureşti am vizitat vreo trei-patru cluburi, pentru a-mi face o idee despre antrenamente şi stilul folosit de profesori (sensei). Doar într-un singur loc am simţit că am găsit ce căutam: clubul Yoshinkan Aikido. Acum poate părea reclamă gratuită, dar am avut privilegiul să asist la un antrenament condus chiar de Sensei George Ilie, care pur şi simplu m-a uimit prin stilul de abordare şi modalitatea în care interacţiona cu elevii săi. Iar în scurt timp am devenit şi eu unul dintre cei care frecventează acest club şi nu îmi pare rău absolut deloc.
Pentru o taxă de 60 RON pe lună, am parte de patru antrenamente pe săptămână. Antrenamente care, invariabil, încep cu exerciţii de încălzire, care chiar mă ajută la păstrarea tonusului şi a sănătăţii. Exersarea şi învăţarea mişcărilor şi a tehnicilor nu pune accent pe violenţă, ci pe concentrare, pe cunoaşterea sinelui şi pe atingerea perfecţiunii. A conştientiza orice mişcare este unul dintre cele mai grele lucruri cu care a trebuit să mă obişnuiesc, iar acest lucru încep să îl simt şi în afara sălii de antrenament, cu efecte benefice.
Mai este un aspect: nu trebuie să fii mai bun decât altul, ci mai bun decât tine, permanent. Este o filosofie pozitivă, dar greu de asimilat, pentru că, prin natură, cădem uşor în patima competiţiei şi a confruntărilor. În aikido contează la fel de mult să fii un bun învăţăcel ca şi un bun învăţător. Să asimilezi experienţă şi să o împărtăşeşti, la rândul tău, celorlalţi. Într-o societate mercantilă şi egoistă, poate părea o pierdere de vreme…
De multe ori, pildele sau vorbele lui sensei mă ajută mult mai mult pe plan psihic şi contează enorm faţă de tehnicile şi mişcările fizice. Poate e vorba de vârstă – tinereii până în 20 şi ceva de ani vor, invariabil, să ştie totul din prima zi, să devină un fel de Bruce Lee fără nici un fel de pregătire, să fie imbatabili. Eronat, deoarece aikido înseamnă răbdare şi cunoaşterea sinelui. Ba, mai mult, acceptarea adevăratului tău eu: cunoaşte-te pe tine însuţi şi porneşte de aici.
Nu este greu să te concentrezi pentru a distruge, să loveşti năpraznic şi să îţi elimini fără drept de apel adversarul. De fapt, acest lucru este greu, dar este mult mai uşor decât să încerci să eviţi conflictul, iar, dacă acest lucru nu este posibil, să încerci să îţi învingi adversarul făcându-l să înţeleagă că violenţa nu este o soluţie. Cred că această filosofie este foarte rar aplicată în alte arte marţiale, deşi, în teorie, cam orice stil de luptă ar trebui să aplice acest principiu.
Când eram mic, am citit “Fundaţia” lui Asimov, din care mi-a rămas întipărit în minte un citat: “Violenţa este ultima cale a incompetenţilor”. Recunosc, de multe ori în viaţă m-am simţit incompetent 
Totuşi, mă consider norocos că am descoperit Aikido Yoshinkan. Aiki-do: calea armoniei. Pe care sper că o să am destulă voinţă să o urmez mult timp de acum înainte.
