Nov 17 2007
stand-up comedy – drog indicat în supradoze
În ultima vreme am urmărit mai multe showuri de genul ăsta, de la americani. Jeff Dunham şi păpuşile sale sunt pe primul lo în preferinţele mele, şi nu nepărat datorită poantelor. De fapt, poantele lui Dunham nici nu sunt aşa de reuşite toate, dar stilul cum le foloseşte face sarea şi piperul faţă de ceilalţi comedianţi.
Am mai observat ca şi la ei se plagiază din greu. Aceeaşi poantă spusă de mai mulţi nu este ceva neobişnuit. Numai că se pierde umorul dacă deja ai auzit gluma la alţii. Şi tot păpuşarul are câştig de cauză, datorită personajelor sale.
Dar cu adevărat înţepător de comic este să pui la frigare vedetele: Comedy Central Roast este, de departe, locul ideal pentru cârcotaşi. “We only roast the ones we love” este motto-ul lor – ceea ce înseamnă că tipii ăştia sunt ai draq de masochişti! Of course, totul poartă amprenta showbizului american, pus la punct în detaliu.
Mă întreb dacă la noi vedetele simandicoase ar accepta un show în care să îndure poante batjocoritoare dintre cele mai grele. Şi cred că nu este cazul, deoarece la noi nu sunt vedete, ci “vipane” în “gipane”, care îşi arogă statutul de zei şi au pretenţia ca muritorii de rând să le pupe picioarele – de fapt, aplică exact inversul lozincii “clientul nostru, stăpânul nostru”, ca încă multe magazine cu vânzătoare comuniste.
Ceea ce mă readuce la Dunham, cu ai săi Walter, Peanut, Jose on a stick & Co. Indiferent cât de usturătoare ar fi poantele sau, dimpotrivă, cât de nereuşite, păpuşile au un farmec aparte, pe care mi-l amintesc din vremea “Muppets”, de pe Sesame Street. Şi zău că îmi place să râd uitându-mă la ele.
Păcat de Divertis că au intrat în lumea comicului de larg consum – ani de zile i-am admirat pentru showurile inteligente. Acum… nici nu ştiu dacă mai avem comici de valoare. Şi e mare păcat, pentru că umorul inteligent ne-a făcut deştepţi în vremea comunismului şi imediat după. Măcar dacă umorul actual ar avea o faţă inocentă.
