inundaţii acasă – părerile de rău nu-şi mai au sensul

Poate că ar trebui să îi compătimesc pe cei din zona Borşei, de pe muntele Vaser, de pe lângă râul Vişeu şi Tisa. Însă nu mă pot abţine să nu fiu critic.

Este vorba de flendureala şi miserupismul românesc în faţa abuzurilor unor şmecheri. Şmecheri care au devalizat pădurile din zonă, aşa numita mafie a lemnului. Şmecheri care, pentru câştigul imediat, nu au ţinut seama de efectele ulterioare acţiunilor lor.

Dacă despădureşti masiv un versant, atunci vor apărea alunecări de teren, iar pârâiaşele nu vor fi absorbite, ci vor umfla prea mult râurile de jos. Şi uite aşa se duc dracului gospodăriile şi mor oamenii înecaţi. Pentru că viitura vine şi cu diverse alte lucruri, cum ar fi buşteni sau noroaie.

Deci uite cum, la câţiva ani depărtare de genocidul natural ignorat cu bună ştiinţă şi pe şpăgi grase, românul se vede în situaţia de a băga mâna în visteria naţională pentru a-i ajuta pe sinistraţi. Din păcate, adevăraţii vinovaţi în cel mai bun caz ajung să pozeze în donatori – asta dacă nu cumva li se rupe de ce au făcut şi se lăfăie în vilele şi limuzinele create de pădurile lipsă.

Deci, stimabililor, îmi pare rău doar că România a trecut printr-o perioadă pesedistă, în care au fost permise majoritatea mârşăviilor care acum îi afectează pe oamenii nevinovaţi. Sau a căror vină este inacţiunea, pentru că, nu-i aşa, ce puteau face?

generaţia IT scrie fără să se uite la tastatură

Ceea ce fac şi eu acum – mp uit în ecran şi pur şi simplu scriu fără să mă uit la tastaturăp. Degetele mele bat repde, că-s obişnuite dejka cu poziţia tastelor. Hmm… şi nici nu am făcut multe greşeli până acum, nu-i aşa?

Chestie de obişnuinţă… Însă am ajuns să nu mai îmi recunosc scrisul de mână! În ultimii ani mai mult am tastat decât sî scriu cu pixul pe hârtie. O fi bine, o fi rău? Cert este că mă descurc acum cu tastatură extraprdinar de bine – dacă acum câţiva ani mi s-ar fi spus că voi ajuntge să scriu la calculator într-un asemenea stil, aş dfi zis “fuhi df-aci”. Pentru că atunci scriam cu degetele arătătoare de la ambele mâini şi mă golbam la tastatură ca la felul paişpte.

Experienşţa îşi spune cuvântul, nu? Probabil dacă aş sta pe şantier, aş ajunge după câţiva ani să tzidesc precum un adevărat progesionit. Prosgesionist. Na, că nu îmi iese tot timpul, mai şi greşim, ce să facem…

Oricum, nu mă simt mândru că sunt capabil să scriu fără  să mă uit la tastatură. Mă simt robotizat. Şi mi se face dor de stilou.

youtube – you too?

Mă întreb dacă au apărut deja procese privitor la încălcarea intimităţii prin postarea de materiale video pe youtube, unde toată lumea poate vedea te miri ce chestii.

Mai ales că, în epoca IT, device-urile de făcut poze sau de filmat sunt pretutindeni. Deci orice om este un potenţial paparazzi – chiar şi eu am folosit de nenumărate ori telefonul ca să imortalizez diverse chestii comice sau ciudate. Dar cât va mai trece până când va fi ceva obişnuit să surprinzi lucruri brutale sau scârboase, care să fie luate de bune de privitorii youtube?

Recent a fost un film, “Untraceble”, cu un psihopat care îşi omora online victimele: cu cât numărul de accesări ale video-ului era mai mare, cu atât mai repede era omorâtă victima de otravă. Dus rău cu capul scenaristul, dar terifiant de realistă ideea lui. Pe youtube deocamdată există moderare – cineva acolo dă un approve materialelor postate. Dar… e foarte simplu să dai approve fără să mai verifici milioanele de materiale puse zilnic, nu?
youtube sucks, până la urmă. E o altă modalitate, chiar extrem de inteligentă, prin care câţiva câştigă superbani, în timp ce zeci de milioane de fraieri îţi pierd neuronii şi uită ce e aia viaţă naturală. Viitorul sună incert din punctul ăsta de vedere.

youllsee.

Cu BMW F800 S mi-am testat nişte limite

bmw-f-800-s-test-oraan.jpg

În primul rând, a fost prima oară când m-am dus la un drum lung cu un motor total necunoscut, cu care am avut timp să mă acomodez doar nişte km prin oraş şi câteva zeci pe autostrada soarelui, seara, de probă. BMW F800 S este mai aproape de o vitezistă decât îmi place mie. Punctul cel mai sensibil este poziţia mai aplecată, care, cel puţin mie, mi-a dat bătăi de cap în ce priveşte mâinile şi spatele.

În al doilea rând, am făcut greşeala să mă bazez pe indicaţiile computerului de bord! Şi am rămas în pana prostului pe Transfăgărăşan – noroc cu un nene de la salvamontişti, care avea benzină la el.

În al treilea rând, dacă mi-ar fi spus cineva dinainte câţi km urma să merg într-o zi, în ce condiţii de stres, oboseală şi drumuri, aş fi zis pas şi aş fi avut o sâmbătă liniştită acasă.

Booon. Şi acum, firul epic: CITESTE MAI MULT…

primul motor, prima iubire – now gone!

Gata, frumuşelul Kawasaki ER5 albastru şi-a găsit alt stăpân. Sper să îi provoace şi lui sentimente faine şi bucurii cum mi-a oferit mie :)

Un capitolaş al vieţii închis.