Formula 1 – Australia e cutiuţa cu surprize, dar reflectă întregul sezon?

Nu mai sunt fan al Marelui Circ de vreo câţiva ani. Însă mai ştiu una-alta din Formula 1.

Iar, când am auzit că noua echipă Brawn GP a acaparat primele două locuri în Australia, prin Button şi Barichello, am rămas extrem de uimit. Şi m-am “adăpat” de la sursele de Formula 1, să văd şi eu ce minune s-a întâmplat.

Brawn GP – mă uitam compătimitor la această echipă nouă, care intra sub auspicii neplăcute într-un sezon al crizei (Honda s-a retras din Formula 1, echipa a fost preluată de Ross Brawn cu un miliardar, 300 de oameni concediaţi, ameninţarea grevei, Button reducere salarială de 50%…).

Dar… bombă: monoposturile Brawn GP ocupă prima linie de start, după calificări! Probabil, în acel momet, bursa pariurilor a explodat, iar Australia a devenit cel mai HOT SPOT pentru pasionaţii de curse auto. Iar finalul cursei avea să aducă cea mai mare surpriză: Button şi Barichello pe primele două poziţii!

Să vedem cum sună: ultima oară când o echipă nouă în Formula 1 a câştigat primele două locuri a fost… în 1954 (deci acum 55 de ani!). Atunci, în Franţa, Juan Manuel Fangio şi Karl Kling, nume sonore pentru adevăraţii fani F1, au realizat această performanţă pentru… Mercedes Benz. Iar monoposturile Brawn GP ce motoare au? Tot Mercedes Benz.

O conicidenţă care cu siguranţă va fi speculată la maximum de departamentul de marketing al mărcii germane.

Dar, oare, acest rezultat, va fi urmat de o evoluţie la fel de spectaculoasă în următoarele etape? Tind să cred că nu.

CITESTE MAI MULT…

maşinile de lux – expresia a… ce?

Cred că bau bau criza ne dă o imagine foarte realistă asupra a ceea ce înseamnă maşinile de lux: statut fals.

Maşinile sport şi supersport sunt, realist vorbind, degeaba pe şosele. Gândindu-ne la limitele actuale de viteză, devine clar că sutele de cai putere, tehnica scumpă, aerodinamica şi performaneţele unei maşini sport nu se justifică aproape deloc în realitate pe şosea.

Viitorul oricum este al supravegherii traficului mult mai eficient, deci orice exagerare va ajunge să aibă ca urmare suspendarea carnetului viteazului de la volan. Care, într-adevăr, cel mai probabil va fi un milionar sau băieţaş de bani gata, însă şpăgile şi corupţia vor fi, teoretic, la un nivel mai scăzut.

Dar consumul de carburant? Ne mişcăm vertiginos către tehnologii cât mai nepoluante şi, implicit, taxarea mijloacelor convenţionale. Orice SUV de lux sau limuzină cu motor de peste 2.000 cmc este, practic, un gurmand şi un poluator, care “face” cam cât 10 maşini ieftine şi eficiente din punct de vedere al afectării mediului.

Siguranţa, confortul, luxul? Toate astea le găsim la acelaşi nivel şi în maşinile de categorie mai mică. Să nu ne lăsăm păcăliţi – orice dotare de lux sau de siguranţă poate fi integrată într-un pachet mai mic şi mai ieftin, totul stă în capacitatea unui producător de a-şi gestiona eficient resursele.

Deci, până la urmă, ce înseamnă o maşină de lux? (SUV de lux, limuzină de lux, maşină supersport…) Nimic altceva decât expresia opulenţei şi egocentrismului, care duc la dezechilibru şi ineficienţă: costuri foarte mari raportat la ce oferă maşina, consum exagerat şi nejustificat sau superlux şi impresia de statut superior, chestii care nu sunt necesare, de fapt.

Aşadar, criza are şi părţile ei bune: ne face să deschidem mai mult ochii şi să fim mai pragmatici. Cheltuielile în van aduc, invariabil, pierderi, deci ineficienţă. Care se întinde dincolo de maşină în sine.

Să nu uităm că o maşină de lux îţi conferă un statut. Un statut superior, care înseamnă în primul rând bani. Iar averile foarte mari au, în majoritatea cazurilor, “cadavre îngropate în grădină” – rareori în mediul business supercompetitiv din societatea noastră vorbim de o concurenţă loială.

Cu alte cuvinte, maşinile de lux sunt chiar expresia ineficienţei noastre, transpusă în orgolii şi statut, care nu poate avea ca urmare decât nenorocita asta de criză. Oare câţi dintre bogătanii infatuaţi vor învăţa că este cazul să punem şi stop foamei de bani? Din păcate, dată fiind natura noastră umană, prea puţini. Sper să mă înşel.

cât valorează 150 de chinezi?

Pentru guvernul chinez, probabil mai puţin de un gram de orez – la un miliard de chinezi, 150 de oameni e un număr insignifiant: 0,0000015%.

Pentru ambasada chineză la Bucureşti, contează ca imagine, e o pată pe obraz faptul că 150 de chinezi şomeri dorm în faţa ambasadei şi pescuiesc peşti din balta Herăstrău. Dar, în realitate, problema nu ţine de oameni – pot să crape, ci mai mult de exerciţiul politic şi baletul cuvintelor meşteşugite între diplomaţi.

Pentru poporul român ce să mai conteze 150 de chinezi amărâţi? Nu avem şi noi problemele noastre? Ia, acasă cu ei, ce le-a trebuit să ne vină pe cap? Mă rog, probabil tot un procent insignifiant de români ştiu despre chinezii ăştia.

Pentru mine… ei bine, îmi pare rău să o spun, dar în acest moment mă număr şi eu printre cei indiferenţi. Am prea multe pe cap pentru ca să mă mai intereseze serios problema celor 150 de chinezi. Lasă că rezolvă alţii – de exemplu inimoşii care au făcut un blog dedicat, mancarepentruchinezi.

Criza asta are şi o puternică latură psihologică: teama pe care ne-o inoculează pentru ziua de mâine duce la egoism. Din fericire, încă nu a evoluat serios un alt efect – să-i dau în cap celuilalt ca să îmi fie mie bine. Dar nu cred că suntem departe. Trebuie doar niţică răbdare şi vom ajunge să trăim şi acest coşmar.

Până una alta, cei 150 de chinezi stau acolo, în faţa ambasadei. Aşteptând să devină o monedă de schimb. Hai că e prea deprimant, să ne facem că nu sunt acolo. It’s so easy!

lecţii la metrou – lenea la români

Observ de ceva vreme un lucru, dar până acum tot timpul uitam de el după ce ieşeam de la metrou. Însă acum… uite că nu am mai uitat.

Majoritatea celor care circulă cu metroul au un stil idiot, de a-şi calcula poziţia unde să intre în tren, în funcţie de cea mai apropiată ieşire de la staţia de metrou unde urmează să coboare.

Cum majoritatea acestor staţii au scările de ieşire în faţă şi în spate, ghici unde se face grămada cea mai mare de călători? Normal, la primul şi la ultimul vagon. Acolo unde, mai ales în orele de vârf aglomeraţia duce la nervi şi la blocarea trenului – care nu pleacă până nu se închid uşile.

Mă uimeşte persistenţa românilor care nu înţeleg că după 1 urmează2. 1 – dacă oamenii sunt împrăştiaţi uniform în tren => 2 – trenul poate să plece din staţie. Însă de cele mai multe ori văd nişte vite, care se înghesuie dintr-un instinct egoist şi meschin, chiar dacă le este clar că persistenţa lor nu este bună.

Genul de oameni care au ochelari de cal şi nu văd în perspectivă. Deci de ce să mă mire că suntem o naţiune înglodată în datorii şi rate, câtă vreme nu avem nici un pic de educaţie pentru a gândi în viitor.

Altă chestie: acolo unde sunt scări rulante, 90% din călători se înghesuie la ele în loc să urce pe treptele normale. De ce? Pentru că e adânc implmentat în psihologia acestora CONFORTUL.

Mă refer îndeosebi la staţia “Universitate”, unde în cele două capete sunt scări rulante, iar în mijloc sunt scări normale, care duc spre suprafaţă. De mult timp de când folosesc metroul, folosesc scările normale. La scările rulante se face o grămadă interminabilă şi, de multe ori, aceasta se dublează, pentru că în staţie ajung concomitent două trenuri.

A, şi uneori grămada nu apucă să intre toată pe scara rulantă, că hop, mai apare un tren în staţie şi asistăm la o aglomerare greu de imaginat din vorbe. Şi totuşi, oamenii se încăpăţânează să rămână fideli soluţiei teoretic mai comode, dar care, practic, aduce pierdere de timp, consum nervos şi, în unele cazuri, chiar altercaţii, nu doar verbale.

Asta în timp ce pe scările normale sunt extrem de puţini oameni, iar mişcarea, să nu uităm, face bine la sănătate. Contează acest lucru? Nu, contează că există scările rulante, care undeva în subconştientul majorităţii covârşitoare reprezintă statutul de miliardar, super confortul şi idealul împlinit. How lame is that?

Şi de aici… se poate extrapola cu multe altele. Nu îmi permit să fiu ăla care dă cu piatra, deoarece am şi eu pornirile mele instinctive, pentru care mă pot considera la fel de prost şi de limitat cum îi consider pe cei despre care am vorbit mai sus.

Dar interesant cum mici observaţii ale celor câtorva momente de metrou pot fi baza pentru concluzii ale macro-societăţii. Aviz celor care spun că nu mai avem ce învăţa şi că avem o societate evoluată.

OFICIAL: mi-am vândut motorul :(

Săptămâna asta am bătut palma cu viitorul proprietar, iar azi, vineri dimineaţă, am fost la administraţia financiară pentru a radia Aprilia.

Sunt destul de mânhit ca să mă apuc să înfierez birocraţia şi lipsa de eficienţă din clădirea cu birouri şi tantile de la ghişee… dar nu prea mai are rost. Pentru că, totuşi, evoluează lucrurile înspre bine. Ca un melc sau o broască ţestoasă. Dar evoluează.

Păcat că e soare şi frumos. E vreme de moto, iar echipamentul meu zace acasă. Cine ştie când sau dacă îl voi mai folosi… :(

Crizo! PLS dispari!