Mar 26 2009

cât valorează 150 de chinezi?

Pentru guvernul chinez, probabil mai puţin de un gram de orez – la un miliard de chinezi, 150 de oameni e un număr insignifiant: 0,0000015%.

Pentru ambasada chineză la Bucureşti, contează ca imagine, e o pată pe obraz faptul că 150 de chinezi şomeri dorm în faţa ambasadei şi pescuiesc peşti din balta Herăstrău. Dar, în realitate, problema nu ţine de oameni – pot să crape, ci mai mult de exerciţiul politic şi baletul cuvintelor meşteşugite între diplomaţi.

Pentru poporul român ce să mai conteze 150 de chinezi amărâţi? Nu avem şi noi problemele noastre? Ia, acasă cu ei, ce le-a trebuit să ne vină pe cap? Mă rog, probabil tot un procent insignifiant de români ştiu despre chinezii ăştia.

Pentru mine… ei bine, îmi pare rău să o spun, dar în acest moment mă număr şi eu printre cei indiferenţi. Am prea multe pe cap pentru ca să mă mai intereseze serios problema celor 150 de chinezi. Lasă că rezolvă alţii – de exemplu inimoşii care au făcut un blog dedicat, mancarepentruchinezi.

Criza asta are şi o puternică latură psihologică: teama pe care ne-o inoculează pentru ziua de mâine duce la egoism. Din fericire, încă nu a evoluat serios un alt efect – să-i dau în cap celuilalt ca să îmi fie mie bine. Dar nu cred că suntem departe. Trebuie doar niţică răbdare şi vom ajunge să trăim şi acest coşmar.

Până una alta, cei 150 de chinezi stau acolo, în faţa ambasadei. Aşteptând să devină o monedă de schimb. Hai că e prea deprimant, să ne facem că nu sunt acolo. It’s so easy!

By oraan marculescu • life = viatza • 2

Mar 20 2009

lecţii la metrou – lenea la români

Observ de ceva vreme un lucru, dar până acum tot timpul uitam de el după ce ieşeam de la metrou. Însă acum… uite că nu am mai uitat.

Majoritatea celor care circulă cu metroul au un stil idiot, de a-şi calcula poziţia unde să intre în tren, în funcţie de cea mai apropiată ieşire de la staţia de metrou unde urmează să coboare.

Cum majoritatea acestor staţii au scările de ieşire în faţă şi în spate, ghici unde se face grămada cea mai mare de călători? Normal, la primul şi la ultimul vagon. Acolo unde, mai ales în orele de vârf aglomeraţia duce la nervi şi la blocarea trenului – care nu pleacă până nu se închid uşile.

Mă uimeşte persistenţa românilor care nu înţeleg că după 1 urmează2. 1 – dacă oamenii sunt împrăştiaţi uniform în tren => 2 – trenul poate să plece din staţie. Însă de cele mai multe ori văd nişte vite, care se înghesuie dintr-un instinct egoist şi meschin, chiar dacă le este clar că persistenţa lor nu este bună.

Genul de oameni care au ochelari de cal şi nu văd în perspectivă. Deci de ce să mă mire că suntem o naţiune înglodată în datorii şi rate, câtă vreme nu avem nici un pic de educaţie pentru a gândi în viitor.

Altă chestie: acolo unde sunt scări rulante, 90% din călători se înghesuie la ele în loc să urce pe treptele normale. De ce? Pentru că e adânc implmentat în psihologia acestora CONFORTUL.

Mă refer îndeosebi la staţia “Universitate”, unde în cele două capete sunt scări rulante, iar în mijloc sunt scări normale, care duc spre suprafaţă. De mult timp de când folosesc metroul, folosesc scările normale. La scările rulante se face o grămadă interminabilă şi, de multe ori, aceasta se dublează, pentru că în staţie ajung concomitent două trenuri.

A, şi uneori grămada nu apucă să intre toată pe scara rulantă, că hop, mai apare un tren în staţie şi asistăm la o aglomerare greu de imaginat din vorbe. Şi totuşi, oamenii se încăpăţânează să rămână fideli soluţiei teoretic mai comode, dar care, practic, aduce pierdere de timp, consum nervos şi, în unele cazuri, chiar altercaţii, nu doar verbale.

Asta în timp ce pe scările normale sunt extrem de puţini oameni, iar mişcarea, să nu uităm, face bine la sănătate. Contează acest lucru? Nu, contează că există scările rulante, care undeva în subconştientul majorităţii covârşitoare reprezintă statutul de miliardar, super confortul şi idealul împlinit. How lame is that?

Şi de aici… se poate extrapola cu multe altele. Nu îmi permit să fiu ăla care dă cu piatra, deoarece am şi eu pornirile mele instinctive, pentru care mă pot considera la fel de prost şi de limitat cum îi consider pe cei despre care am vorbit mai sus.

Dar interesant cum mici observaţii ale celor câtorva momente de metrou pot fi baza pentru concluzii ale macro-societăţii. Aviz celor care spun că nu mai avem ce învăţa şi că avem o societate evoluată.

By oraan marculescu • life = viatza • 0