când loveşte discopatia lombară - ep. I
E foarte mârşavă această discopatie lombară, deoarece dă peste tine pe neaşteptate, ca într-un film B-category - ştiţi genul, unde personajul ăla care îi bate pe toţi e surprins de unul venit pâş pâş, care-i bagă un fier în coaste.
Cam imaginea asta mi-a trecut mie prin minte pentru o fracţiune de secundă lunea trecută. Când, aplecându-mă să mă încalţ, un junghi teribil aproape că mi-a smuls un urlet. Un junghi electrizant, care a parcurs distanţa din dreapta coloanei, la baza ei, până la cerebel mai repede decât mi-a venit mie să strig AU.
În câteva secunde, am devenit doar o masă cărnoasă care scâncea, încercând să găsească o poziţie relaxantă pe canapea. No way - orice mişcare însemna învârtirea cuţâtului în rană, orice poziţie care îmi dădea speranţe că poate mă voi simţi mai bine se dovedea în maxim 2 secunde o păcăleală.
Ei, asta este, shit happens.
Mai interesant este totuşi ce înseamnă să dai piept cu sistemul sanitar amărât din România.
Spre norocul meu, nu eram singurel la mine acasă, ci eram la prietena mea. Ai cărei părinţi sunt doctori, deci imediat a putut cere sfatul telefonic. Şi primul sfat a fost să chemăm un doctor - însă nu ambulanţa!
De ce? Pentru că nu sunt caz de urgenţă majoră. Sunt doar unul pe care îl doare spatele, chiar dacă neuronii mei îmi transmit că nu mai am mult şi părăsesc lumea asta. Nu, urgenţele majore sunt cei implicaţi în accidente. Ceea ce înţeleg. Cei cu probleme de inimă. Ceea ce iar înţeleg.
Sau homeleşii care îngheaţă pe stradă - ceea ce nu înţeleg (scuzaţi-mi paranteza, dar chiar nu sunt de acord ca eu, care muncesc pentru un salariu din care mi se reţin bani la asigurările de sănătate, să fiu lăsat de izbelişte pentru un homeless).
În fine, ideea de bază era că o ambulanţă particulară ar veni mai repede ca să vadă despre ce este vorba, chiar dacă asta înseamnă contracost. Nu ştiu alţii cum sunt, dar când eşti în chinuri, costurile nu ţi se par mari.
Ambulanţa Puls, unde am sunat, că asta am găsit-o rapid pe google, a venit cam… chiar nu mai ţin minte. Nu repede, mai ales că afară era prăpăd cu circulaţia prin zăpadă. Dar a venit. O tanti şi un tip. A urmat un foarte scurt interogatoriu, din care doamna a conchis că e vorba de hernie de disc.
Uuuu… hernie sigur nu îmi place cum sună. Dacă mai e şi de disc, ce să spun. Mi-a ordonat să stau doar la orizontală, pe spate, a încercat să îmi ridice un picior şi urletul meu i-a confirmat diagnosticul iniţial. Ba, ca să nu mă liniştesc, a spus că poate va fi cazul şi de operaţie. MINUNAT, fucking great, ce puşca mea, nu?!
Tipul mi-a administrat o injecţie intravenos, cu nu ştiu ce (înainte să vină, părinţii prietenei i-au spus să îmi dea nişte medicamente care să mă mai calmeze). După care o scurtă reţetă, cu tramadol şi nu mai ştiu ce, marcă banul (3 meleoane) şi sănătate şi pa. În caz de complicaţii? Nu vor fi complicaţii, pa.
Deci a rămas cum am stabilit: doar la orizontală, medicamente de trei ori pe zi (nişte chestii unde lista efectelor secundare e mult mai lungă decât a celor benefice), iar după trei zile mers la control la neurolog. Mai devreme nu are rost, că oricum trebuie să stau ţintuit la pat. Ole.
Şi ca să închei primul episod, apare şi frate-meu, care desface un dulap şi îmi bagă o scândură sub mine. Că asta era recomandarea, să stau pe spate, nemişcat, pe suprafaţă dreaptă. Din fericire, era un dulap de care prietena mea nu mai avea nevoie, pentru că taman îl înlocuisem săptămâna precedentă cu un mamut de la ikea - lucrare de la care, cică, mi s-ar şi trage ponoasele cu spatele, deşi nu sunt ferm convins de lucrul ăsta.
A…. am uitat să menţionez că nu aveam voie să mă duc nici la “umblătoare”, drept pentru care ar fi trebuit să folosesc ploscă! FUCK THAT! Prea umilitor, aşa că am preferat să mă chinui cei câţiva metri până la wc, dar şi să încerc limitarea nevoilor organismului.
După care au urmat trei zile şi trei nopţi cretine. Realmente. Dar asta în episodul II, că acum tre să mă duc înapoi în pat, să nu exagerez.
See u soon - citeşte aici episodul II.
Aici poţi citi episodul III
3 Comments
Comments RSS TrackBack Identifier URI
Leave a comment
Stai linistit… prima data e mai rau.
Ulterior te obisnuiesti si iti aduci singur scandura de dormit.
da, mersi de incurajare
din pacate, am devenit constient ca e doar inceputul tevaturii cu coloana vertebrala. o chestie din care nu mori, dar cu care mori incet…
anyway, voiam prin episoadele despre patania mea sa critic sistemul sanitar. dar o mica schimbare de perceptie in iminentul episod al doilea.
Ba, mai tii minte cand am avut eu acum hernie din aia pe bune nu de disc. Na pai deci eu stiu cum te simti. Si eu am incercat sistemul sanitar romanesc cu internare si operatii si mite. Tin minte ca m-am imbolnavit mai tare acolo ca acasa. Trust me stai acas’ mai bine pe scandura decat la spital. Si daca ai si o “sora medicala” draguta care are grija de tine, fuck sanatatea din Romania. Dar cunoscand medicii din romania, mai bine du-te la cei mai buni ca s-ar putea sa nu fie chiar asa grav pe cum pare la inceput. De altfel mosule asta e boala oamenilor de peste 30 de ani si vorba aia imediat e ziua ta meritai si tui un “cadou” sa-ti aduca aminte de varsta. Glumesc! Na fa-te bine si lasa motoru in pace, iar cu dulapurile mai usor ca se pare ca nu mai duci ca-n tinerete sa te dai mare cu forta! :-)) Bafts si fa-te bine!