nu mă operez de discopatie lombară! deocamdată - ep. III
Ura, am învins, nu mai fac operaţie! Adică, na, se amână… peste 5, 10 ani mai vedem.
Dar să continuu de unde am rămas, din episodul al doilea. Unde începeam un tratament intensiv, recomandat de o doctoriţă reumatolog. Tratament cu injecţii zilnice şi o grămadă de chimicale. Pardon, medicamente. Plus stat la pat, as usual.
Nu mai îmi este teamă de injecţii din fragedă copilărie, dar am învăţat că şi acele au grade de calitate. Omul care m-a înţepat fără probleme într-o zi m-a făcut să sufăr a doua zi, din cauză că am schimbat tipul de ace. Aşa că, atenţie, de preferat să nu faceţi economie de nişte bani dacă nu vreţi să suferiţi.
Tratamentul a decurs fără vreo schimbare majoră. Ori de câte ori mergeam la wc, durerea (ce-i drept, mai redusă decât la început) se făcea simţită destul de rapid, datorită statului în picioare la verticală - ceea ce însemna presiune directă pe discul intervetebra buclucaş.
Aşa încât lunea următoare mi-a fost recomandat un alt doctor neurochirurg, de la Spitalul Bagdasar. Mai cunoscut ca şi spitalul nouă 
Unde, deşi am ajuns cu taxiul, efortul duşului de dimineaţă, al îmbrăcatului şi mersului şi-a spus cuvântul, aşa că doctorul m-a găsit întins la orizontală şi cu dureri.
Ei bine, părerea lui a fost următoarea: dacă te doare tare, ramâi, te tăiem şi după o zi poţi să pleci pe picioarele tale. Îţi trebuie doar o lună de recuperare, faţă de fizioterapie şi tratamente reumatologice, care te ţin luni de zile, cu acelaşi efect.
Right. Cu excepţia faptului că nu îmi lipseşte o bucăţică din corp şi evit eventualele pericole generate de operaţia pe coloană. Lucrurile asta se omit din explicaţii…
Oricum, ce am înţeles a fost că operaţia mă ajută doar să scap mai repede de durere. Fuck that! Dacă ţine de mine alegerea, nu vreau operaţie. Aşa că doctorul a anulat medicamentaţia doctoriţei reumatolog şi mi-a dat alte medicamente. Plus repaus total la pat două săptămâni (cu pauzele scurte pentru wc doar).
Oki. Dar măcar evit tăiatul - sau există o şansă bună să evit operaţia, ca să fiu mai exact, deoarece genul de protruzie pe care îl aveam era mai probabil să fie remediat cu bisturiul. Dar, vorba doctorilor, “s-au văzut cazuri care au trecut fără operaţie”. Aşa că primul lucru a fost să îmi impun mental că mă voi “repara” fără operaţie.
Deci au urmat două săptămâni de cocoloşeală… Adică bolnavul stă la pat, iar tăticu îi face de mâncare şi îi aduce totul la pat. Hmm… sincer, dacă aş fi o fire mai comodă, aş risca să mă obişnuiesc cu stilul ăsta. Uite de ce dobitocii de vilă nobilă au servitori - pentru că e foarte comod.
Dar cum nu sunt genul ăla, ci celălalt, de fraier care vrea să muncească şi el ceva, am decis să nu îmi iau concediul medical în astea două săptămâni şi să prestez pentru promotor.ro de acasă - e adevărat că nu la capacitate totală, dar, decât nimic, mai bine ceva mai puţin.
Of course, cineva a insinuat că sunt un profitor, care munceşte mai puţin pentru banii ăia, dar asta e o altă discuţie. Cine vrea, poate să pună în balanţă: profitor sau generozitate. Dar, după cum spuneam, asta e o altă discuţie, pe care nu o voi dezvolta aici.
Ei bine, revenind la noul tratament, printre medicamente (de data asta, nici o injecţie) se număra şi diazepamul. Pastila luată în prima seară m-a transformat într-un sac de cartofi. M-am culcat pe o parte la ora 12 noaptea şi m-am trezit în exact aceeaşi poziţie aproape la ora 12 amiaza în ziua următoare. Zi în care am fost destul de somnolent.
Seara următoare am luat doar jumătate de pastilă. Efectul a fost o noapte agitată, somn scurt, ziua următoare nu m-am simţit la locul meu, având tulburări şi dureri de cap. Aşa că next step a fost să renunţ la drogul ăsta. După care, lunea următoare am renunţat şi la celelalte medicamente, rând pe rând, deoarece aveam probleme cu stomacul, în general.
And what do you know? A doua zi după ce am renunţat la medicamente (care aveau ca scop unic “adormirea” creierului pentru a nu mai simţi durerea), mi-a revenit apetitul, am început să beau aproape doi litri de apă pe zi (până în momentul ăla, beam doar apa cu care luam medicamentele, nu aveam poftă de mai mult) şi am început să nu mai fiu agasant şi enervant
A rămas să mă ţin cu sfinţenie de repausul la pat. Şi a funcţionat. Pentru că vinerea asta m-am dus din nou la control la neurochirurg, care a spus că, dacă de la durere s-a ajuns acum doar la ceva deranjant, e clar că nu mai am nevoie de operaţie. Mi-a mai recomandat o săptămână de stat la pat, după care tratament fizioterapeutic.
Aşa că, hip hip ura, primul obstacol pare trecut: nu mă operez. Adevărul este că multe dintre recomandările cunoscuţilor (din experienţa lor sau a altor cunoscuţi) au fost anti-operaţie. Şi le dau dreptate - prefer să evit operaţia, dacă se poate.
Mai ales dacă aceasta nu remediază CAUZA, ci doar elimină pentru moment EFECTELE. Existând riscuri, mici sau mari, nu mai contează, de apariţie a altor efecte. Pe care le va remedia altcineva, nu? Lanţul slăbiciunilor.
Aşa că peste o săptămână văd ce va însemna noul tratament fizioterapeutic. Şi balneoclimateric.
Deci nu am încheiat serialul - spre disperarea ăstora care nu aveţi timp să staţi să citiţi toate aberaţiile mele. Dar mă tot împungeţi, că de ce scriu aşa de mult. Fraţilor, mereţi pe twitter Cu siguranţă aflaţi lucruri mai utile, doar pentru că sunt într-o formă penibil de condensată.
Dar acum lăsaţi-mă să-mi savurez bucuria. Şi să mă pregătesc psihic pentru next step. See you next time.
Citeşte aici EPISODUL I
Citeşte aici EPISODUL II
No Comments
No comments yet.
Comments RSS TrackBack Identifier URI
Leave a comment