veste nasoală pentru fraierele, pardon, fanele lui ricky martin

Cică mega-super-sexy Ricky a lu’ Martin ar fi recunoscut pe site-uleţul lui personal că e homosexual.

Vai, nu! Cum se poate aşa ceva? Drăguţul de Ricky, cu feţişoara lui de îngeraş, cu al său corp frumos sculptat, cu vocea lui extramagnificantă, cu funduleţul lui sexy. Cum aşa?

Ei, bine, uite aşa, proastelor! Da, voi, proastelor care încă mai credeţi că există bărbatul perfect.

Pentru că nu acceptaţi deloc: bărbatul perfect ori e luat de alta, ori e homosexual!

Cam atât despre o informaţie complet neinteresantă pentru bărbaţi. Pentru cei heterosexuali – pentru că băieţii de băieţi vor începe de acum să viseze ei la Ricky…

da, s-a ajuns şi la culmea nesimţirii în materie de furt intelectual

Păţania e povestită pe oradeanul.com – de remarcat stilul calm al autorului.

Eu unul cred că mi-aş fi băgat şi scos la greu. De nervi. Din cauza principiului.

Aşadar, încă o dovadă că trăim într-o lume bolnavă, în care unora li se pare pur şi simplu normal să câştige din furt.

No other comments, au comentat destui la articolul cu pricina.

cărţi: “Oameni de hârtie”, Salvador Plascencia

Un roman inedit şi uimitor de captivant.

Povestea e relativ aiurită, cu metafore simple pentru lucrurile importante din viaţa unui om – însă modul în care eşti pus în faţa gândurilor personajelor este total altfel decât ce am citit până acum.

E, cu adevărat, un roman experimental. Şi unul reuşit, aş spune.

oameni-de-hartie

Oameni de hârtie, Salvador Plascencia

Faţă de alte cărţi, care, în general, îmi creează un film în cap în timp ce citesc, Plascencia mă face să admir tablouri. Iar personajele sale, indiferent ce ar face, devin sculpturi, descrise detaliat.

Total surprinzătoare interferenţa autorului, a realităţii într-o poveste absurdă. Oameni care se luptă cu Saturn, Saturn care este un om supus greşelilor omeneşti, dar de asemenea o planetă războinică în poveste…

Dacă m-ar pune cineva să povestesc despre ce este vorba în carte, nu aş putea în ruptul capului să îl lămuresc. Şi, dacă mă întrebaţi de ce mi-a plăcut, totuşi, “Oameni de hârtie”, mi-e greu să dau un răspuns concis.

Poate că, în subconştient, toţi suntem un Federico de la Fe, sau un Antonio care poate face viaţă din hârtie, sau o micuţă Merced care vede totul prin ochii ei inocenţi, sau o peudo-Merced din hârtie, umană şi egoistă, sau un Saturn frustrat, şi, totuşi, geniu.

Sau poate nu.