accident cu motorul. lovit pieton pe trecere. urmarile nu sunt grave. dar concluziile sunt gri

Ziua de luni 4 august se va număra de acum încolo printre zilele gri din viaţa mea. Norocul este, totuşi, că nu se va număra printre zilele negre…

De dimineaţă trebuia să îmi dau seama că nu e o zi fastă, deoarece mi s-a rupt rama ochelarilor de soare, nelipsiţi de la ochi atunci când călăresc motorul (mă rog, noaptea nu îi folosesc, logic). După o zi petrecută la birou, am luat-o spre casă ca de obicei, pe acelaşi traseu, în acelaşi trafic nenorocit de la ora şase jumate.

Până când, la o trecere de pietoni fără semafor, de pe Camil Ressu, am comis-o: un pieton a intrat în fugă pe zebră fără să se asigure, iar eu l-am acroşat, fiind “săniuţă” din cauza frânării. Norocul meu că nu l-am buşit serios, marea problemă fiind doar că s-a tăiat la picior în scăriţa mea plus vânătăile aferente contactului cu asfaltul. Eu nu am păţit nimic, datorită echipamentului din dotare.

Omul nu a rămas inconştient, ba chiar s-a ridicat imediat, aproape fără să aibă nevoie de ajutorul meu şi s-a îndreptat spre chioşcul de ziare de pe partea opusă, chit că am încercat să îl opresc, voind să folosesc trusa medicală de sub şa, să îi pansez cumva piciorul. După care… harababură.

Oameni cu tendinţe de linşaj “mergeţi ca nebunii, nenorociţilor cu motoarele voastre!” – ce draq să înţeleagă pietonii din sintagmele “circulat regulamentar” (eu) şi “neasigurarea la traversare” (el). Eu am dat peste el, eu sunt vinovat, eu să fiu omorât. Clar, nu?

Oameni care mă compătimeau, printre care şi cei din maşinile de lâgă mine, respectiv din spatele meu, care m-au ajutat să mut motorul şi s-au oferit să îmi fie martori. Ba chiar şi o tanti cu plase, care începuse să îmi deplângă soarta şi încerca să găsească soluţii să scap basma curată.

Poliţia sosită la faţa locului, un motociclist şi un scuterist, care, impasibili, încercau să îşi facă o idee despre ce s-a întâmplat. Bine, agentul de pe motor se uita compătimitor la mine, mai ales după ce a înţeles rapid tabloul. Dar… ce să facă? “Asta este, era pe trecerea de pietoni, nu contează că nu s-a asigurat, tu pici de fraier”.

Salvarea care se auzea de departe şi care a contribuit la creşterea adrenalinei privitorilor. Interesant, victima nu a vrut în ruptul capului să meargă la spital, ba a semnat şi un fel de proces verbal cu cei din salvare că nu vrea să fie transportat acolo. Eu încercam, totuşi, să îl conving să meargă – urma să realizez că eram fraier, deoarece unul dintre poliţişti mi-a şoptit: “ai scăpat dacă nu merge la spital”. Ulterior am aflat şi de ce: i s-ar fi eliberat un certificat medico-legal care m-ar fi incriminat fără drept de apel. Sau ceva de genul…

Frate-meu, ajuns şi el în zonă, i-a întrebat pe poliţişti de ce nu îi iau alcoolemia tipului (deoarece se simţea în mod evident acest lucru în aer), însă răspunsul comisarului sosit la faţa locului a fost implacabil: nu e obligaţia lui să verifice starea de ebrietate a victimei. Ba mi-a mai şi spus că omul ar fi avut dreptul, conform legii, să sară în mâini pe trecere, cu un metru înaintea mea. Tot eu aş fi fost vinovat. Aviz amatorilor…

După care totul a început să mai revină la normal. Mers la poliţie pentru declaraţii (victima a declarat că e ok şi că nu are nici o pretenţie), asistat apoi la măsurătorile de la locul accidentului, făcut dosar. ETC (adică discuţiile cu victima de după plus banii daţi plus aşteptat verdictul în privinţa permisiului…)

După toată păţania, am ajuns din nou să merg cu metroul. Nu e neapărat o tragedie, mai ales că nici nu am procese de conştiinţă: mergeam la fel de încet şi de atent ca în fiecare zi pe motor din ultimii doi ani şi nu văd cum aş fi putut evita impactul cu omul în condiţiile respective – doar dacă aş fi fost mediu, să citesc în viitor… sau să fi mers pe lângă motor… sau poate să fi avut ABS (right, dacă şi cu parcă se plimbau pe-o barcă). Shit happens. Sau ceasul rău, mai pe româneşte.

În schimb, mă cutremur când mă gândesc: dacă în locul unui nene relativ solid ar fi alergat neatent un puştan de 7 ani… lucru care i se poate întâmpla oricui, indiferent de câte sisteme electronice are vehiculul.

Şi mă mai amărăşte un fapt: greşeala mică a altuia îţi poate crea deranjuri mari. Şi asta în ciuda oricăror legi sau reguli de bun simţ. Sau, mai ales, indiferent de faptul că eşti un tip care respectă regulile şi are grijă să nu facă greşeli – mai devreme sau mai târziu, tot primeşti o mostră de inechitate din partea vieţii.

Asta poate pentru ca să nu mai îmi fac iluzii că lucrurile sunt albe şi negre. Sunt gri. Ca ziua aia de luni.

1 Comment

  • veneam cu Dacia de la munca cand la un moment dat doi draci de copii sar in fata mea cum eram un pic incarcat mi-a alunecat spatele usor si am raschetat un pic un logan care era paralel cu mine si i-am lovit usor pe copii dar totusi i-am culcat la pamant (si ala cu Loganu lovise inca un copil exact atunci odata cu mine) era vis-a-vis de sc 24 din IS si daca i-am lovit pe trecere era s-o patesc dar i-am simulat repede p-aia doi ca le-am dat cate doua sute de mii ca sa taca (asa a facut si ala cu loganu) iar cu proprietarul loganului m-am inteles ca daca il ia careva la 3 parale vreun gabor de ce are masina zgariata sa ma sune si o sa vb si eu cu ei dar am avut noroc ca ala a trebuit sa isi vopseasca masina (vrioa sa o faca portocalie cu negru asa ca am scapat definitiv si acum daca ma vedeti puteti remarca pe spoileru meul din spate zgarietura respectiva ca e dusa culoarea (am spoilerele in culoarea caroseriei (albastru azur)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *