apropo de prejudecăţi

Deşi încerc din greu să nu îi condamn pe manelişti, ceva din interiorul meu întotdeauna mă îndeană la arme, cuţite şi orice alt mijloc de distrugere în masă când am de a face cu specimene din rasa mai sus amintită. Însă luni seara am păţit-o, probabil datorită unei răzbunări intrinseci a manelistului din mine (chiar, oi fi având şi o asemenea latură? doamne apără-mă de latura asta, catetă sau ipotenuză, ce-o fi).


În tramvai, bineînţeles, episodul clasic al unui grup de fete şi băieţi cu telefon-casetofon, din care izvorau ritmuri de mâncatzash manelist. Şi, ca de obicei, nimeni care să le sugereze că poate ar fi bine să aibă şi ei bunul simţ să asculte muzica la discotecă sau acasă. Mă rog, eu le sugeram din priviri şi telepatic unde să-şi bage telefonul, dar am impresia că aveam exact expresia pe care o aşteaptă torţionarii ca să te chinuie şi mai dihai.

Ca să n-o mai lungesc, am primit un sms, am scos telefonul din buzunar, l-am citit, l-am băgat înapoi. Nu înainte de a-mi imagina cu satisfacţie un posibil scenariu în care aş fi dat la maximum un Paul van Dyke sau un Schiller din colecţia de MP3-uri de pe sim. Duel, frate! Dar, deh, eu fac parte dintre fraierii cu bun-simţ, aşa că tot scenariul a rămas doar în mintea mea bilnavă. Cu excepţia unei melodii, pe care o auzeam distinct de undeva din tramvai. O melodie pe gustul meu, pe care o aveam şi eu în repertoriu.

Culmea! Să mai fie cineva în tramvaiul ăsta, care gândeşte ca mine şi care chiar a trecut la fapte?! Am încercat să-l găsesc cu privirea pe curajos, dar nu mi-am dat seama unde este. Nu era nicăieri, deşi melodia se auzea, încet, dar distinct. Iar apoi, la un moment dat, maneliştii au coborât! Yes! Victorie! Am scăpat de ei! Ok, eroule, poţi să pui stop melodiei acum, le-ai dat o lecţie. Însă eroul nu se sinchisea şi melodia se auzea în continuare. Măi să fie…

Probabil v-aţi dat seama deja de unde se auzea muzica, dar eu am realizat de-abia când am coborât din tramvai: de la mine din buzunar. Din greşeală, apăsasem un buton nevinovat, care a declanşat playlist-ul. Nu ştiu cât de roşu eram când mi-am dat seama că eu sunt “eroul”, dar era seară, aşa încât nu mai contează. Contează, totuşi, că am ajuns, involuntar, într-o ipostază pe care o blamez.

De aceea spuneam de la început că încerc din răsputeri să nu îi mai judec aşa de aspru pe manelişti, deşi îmi este foarte greu. Doamne, iartă-i, că nu ştiu ce fac. Adică ei or fi crezând că ştiu, dar în realitate nu-şi dau seama.

Asta îmi aminteşte de bancul cu tenorul: e grav când ceilalţi îşi dau seama că el nu are voce, dar e mult mai grav când el nu-şi dă seama. Aplicaţi acest banc la termeni precum “patetic”, “jenant” sau “looser” (în corelaţie cu maneliştii) şi cam asta ar fi explicaţia psihologică a comportamentului acestei specii. Mai ştiinţific de atât nu ştiu să explic. Dar, şi pe această cale, le mulţumesc producătorilor de telefoane, care au făcut posibilă trecerea de la cass-ul cu multiple luminiţe, cărat cu greu pe oriunde, la mult mai practicul telefon-casetofon, din care ne invadează aceleaşi ritmuri stresante.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *