Feb 4 2012
4 februarie în Piața Universității: mai e mult până departe?
Începe să se cam simtă frustrarea celor din Piața Universității. Unde sunt ceilalți români? De ce suntem așa de puțini? Oare nu ne zbatem degeaba? Și diverse alte întrebări izvorâte din frustrarea așteptării.
Nu știu câți nu își pun aceste întrebări. Știu, însă, că, deși le am și eu în cap, mai știu că lucrurile nu se întâmplă așa de repede. Probabil că acum învățăm lecția răbdării, în condiții cam dificile. Trebuie tărie, tenacitate, voință. Chestii grele.
Pe de altă parte, nu îmi pot stăpâni dezgustul față de românii care se uită la noi, cei din Piața Universității, superior sau flegmatic. Băi, ăștia, înțeleg că aveți dreptul să nu vă alăturați protestului, poate chiar să vă doară-n fund.
Dar nu puteți merge cu logica un pas mai departe și să înțelegeți că lucrurile nu se vor schimba decât prin presiunea celor mulți, nu a celor puțini? Conștiința nu vă înțeapă așa, puțin? Chiar așa de leneși și șnapani ați devenit, încât să aveți pretenția ca alții să iasă în stradă pentru drepturile voastre? Sau încă vă place să vă amăgiți că o duceți bine, doar pentru că vă temeți că poate fi mai rău și nu vă gândiți nici o clipă la posibilitatea că va fi mult mai bine.
Mă rog, astea sunt unele dintre frustrările legate de semenii celor din Piața Universității. Mesajul din poza asta cred că e explicit, nu sunteți de acord.

Dar uite că, din fericire, pe lângă frustrări de tot felul, există și acele raze de lumină, care te fac mai puternic. De exemplu, cine le pune pe cele două voluntare să aducă ceai și cafea celor din Piața Universității? În condițiile în care au copii mici acasă. Sau se vor găsi agitatori care să spună că sunt plătite de useliști sau că au cine știe ce interese ascunse?

Dar puștanul cu portavocea, care vine cu taică-său în Piața Universității și scandează cot la cot cu ceilalți oameni(dintre care mulți ar putea să-i fie bunici)? L-am întrebat de ce vine, nu prea a știut să îmi răspundă, dar, încet, a găsit un fir logic dezarmant. Și mi-a dat încrederea că viitorul nu va fi tâmpit, oligofren, needucat sau prost.

La un moment dat, chiar am fost prins cu garda jos de o reporteriță de la RTV, care m-a luat puțin cam flegmatic: ”de ce țopăiți de pe un picior pe altul, vă e frig?”. Ce era să-i spun, că mi-e cald? Mă rog, m-am lansat într-o mică perorație direcționată către cei din spatele televizoarelor, dar am încercat să revin pe făgașul normal. Cu mesajul principal ”trebuie să fim uniți”. Nu știu dacă și cât va apărea la tv din cât am spus, mi-ar părea rău să fie denaturat mesajul.
În final, nu îmi pare rău că mă duc în Piața Universității seară de seară. Nici nu mă las pradă frustrărilor, chiar dacă sunt fundamentate.
Vocea străzii e importantă. Și se aude. Spre deosebire de vocea interioară a multora din fața ecranelor televizoarelor – nu m-am putut abține



