cerşeşte – repetă de mai multe ori, până se pierde înţelesul

Dimineaţă m-am trzit agasat de un tip tuciuriu, din trupa firmei de curăţenie nu-ştiu-cum, care îmi cerea cu insistenţă, moşule şi şefu’ o ţigară, deşi era clar că mă grăbesc şi i-am mai şi spus că nu fumez. Încă înainte de a trece pe lângă el am observat cum mă scana, în stilul “pă ochelaristul ăsta sigur îl fac să îmi dea”, deci cu atât mai mult mă simţeam agasat, deoarece, nu ştiu exact de ce, ochelariştii fac parte din publicul ţintă predilect al cerşetorilor care lovesc la sentiment.

Sorry, dar eu sunt un hitlerist în această privinţă: i-aş cam împuşca pe toţi milogii. Normal că sună exagerat, nu sunt chiar extremist, dar presupun că se înţelege ideea de bază.

Şi totuşi, cum o fi să cerşeşti pur şi simplu? Am încercat să mă gândesc mai departe de aparenţa soioasă şi mizerabilă a nenorociţilor care stau cu mâna întinsă sau îşi etalează în văicareli defectele fizice. Îmi dau seama doar că am un alt nivel de viaţă şi gândire, de aceea personajele astea îmi provoacă scârbă şi mă fac să intru în categoria “pentru mine nu există!”. Însă cerşetorii există. Şi nu numai în forma asta deplorabilă.

Sunt foarte cunoscuţii ţiganii cu palate şi tone de bijuterii din aur, toate având la bază cerşetoria. M-am enervat şi eu când am auzit de un cerşetor care a strâns într-o viaţă de stat cu mâna întinsă mai mult decât în două vieţi de muncă. M-am oripilat când am auzit de mutilările voite ale copiilor pentru a stoarce mila şi banilor fraierilor. M-am îngrozit de imaginea pe care cerşetorii ne-au făcut-o peste tot în lume. Şi rămân în continuare stupefiat când aud că fac parte din societatea vinovată pentru apariţia cerşetorilor.

Să ne înţelegem. Nu cred că mai mult de 5% dintre cerşetori au ajuns în acest stadiu din cauze viabile. Eu, unul, dacă aş ajunge în situaţia în care să am de ales între a cerşi şi a mă sinucide, aleg a doua variantă. Numai că am principii, am standarde de viaţă. Pentru alţii primează instinctul animalic al supravieţuirii cu orice preţ, deci prin cerşetorie, dacă de jaf nu sunt capabili.

Însă restul de 95% sunt cerşetori autorizaţi, adevăraţi oameni de afaceri, al căror principal obiectiv este găsirea persoanelor miloase şi de care se poate profita cu numele lui Dumnezeu pe buze. De fapt, astăzi am luat din nou metroul, după o pauză destul de mare şi m-a izbit imaginea familiară într-o vreme a cerşetorului care îşi spune plictisit monologul şi se târăşte absent printre oameni, aşteptând mâna miloasă. Aceleaşi versuri scorojite, acelaşi ton plictisit, ba chiar exasperat şi exasperant, aceeaşi atitudine, de parcă ar fi la locul de muncă, de parcă cerşitul trebuie respectat şi, cum altfel, răsplătit. Şi aceiaşi fraieri care scot banul din buzunar, în speranţa că e un gest bun care va conta în cartea Domnului şi le va mai spăla din păcate.

Nu pot să nu mă gândesc mai departe, la familiile acestor copii şi tineri, la părinţii inumani, la viaţa terifiantă, pe care nu mi-o pot imagina la adevărata dimensiune. Într-un fel, filmul “Filantropica” a contribuit mult la întărirea convingerilor mele anti-cerşit.
Cerşitul este acceptat de noi toţi. Cerşitul este tolerat de autorităţi – aici ar fi mult de înjurat, dar mă abţin. Cerşitul devine aproape o modă. Da, o modă.

Pentru adolescenţii din ziua de azi este cool să cerşească o ţigară sau nişte bani de ţigări. Nu ştiu de ce înţeleg ei că asta ar fi oarecum flower-power, că îi face mai libertini şi mai originali. Probabil justificarea ar fi “măcar nu fur!”. Într-o zi, am fost “acostat” în faţa Teatrului Naţional de două liceence, gureşe şi zâmbitoare, cu încălţări şi ţoale mai scumpe decât toate hainele mele la un loc. Mi-au cerut, bineînţeles, cincizeci de mii. Simplu şi zâmbitoare. Le-am întrebat dacă pentru o sută de mii ar face sex oral – cum, vai, porcule o să ziceţi. Ele doar au tăcut cu zâmbetul îngheţat şi ochii cât cepele. Care e diferenţa între cerşetorie şi prostituţie? Dacă le-am făcut să se simtă ruşinate şi le-am deschis puţin ochii mă bucur, dar tare mi-e că efectul nu a fost cel scontat.

În altă zi, tot la Universitate, mă acostează o rockeriţă plină de fierătanii pe faţă, în urechi, în gură. Dacă nu ştiaţi, piercingul nu este ieftin, la fel ca şi tatuajele. Povestea era şi mai fumată, că nu mai are bani, că nu e din Bucureşti, că trebuie să-şi ia bilet să ajungă acasă, să o ajut, mai rămânea să se agaţe de mine până scoteam banul din buzunar. În schimb, i-am aruncat că o ştiu de multe săptămâni că îşi face veacul pe acolo, împreună cu banda ei de punkeri, deci mai bine şi-ar găsi alt fraier. Un prieten m-a atenţionat că puteam să o încasez de la prietenii ei, dintre care unul ca un taur şi cu o freză vopsită cel puţin cretină. Deci mă joc cu focul… deci de acum trebuie să îmi fie teamă de cerşetori?!

Nu de puţine ori mi s-a întâmplat, la fel ca multora cu maşina prin oraş, să mă trezesc cu spălătoria ad-hoc la intersecţie. Băieţiii şi fetele care cerşesc cinstit, adică fac o muncă pentru banii ăia. Fără să ceri şi fără să vrei, pleoşc, apa soioasă pe parbriz şi apoi expertul care îţi face lună (luna plină e cu pete, nu?) geamul, în timp ce se sprijină de oglindă, mai să ţi-o rupă. Zât, că dacă ai de comentat sau nu marci taxa de spălat, în cel mai fericit caz eşti înjurat, că altfel primeşti flegme, nămol sau chiar picioare în uşă. Soluţii împotriva acestui flagel? Acceptarea: ce naiba, lasă-i, că măcar încearcă să facă ceva cinstit pentru zece mii de lei amărâţi… Nu mai contează că eşti forţat şi şantajat, tot eu sunt ăla tâmpitul care comentează degeaba.

Mi se pare normal ca, la un restaurant sau terasă, să las bacşiş din proprie iniţiativă, ca semn al aprecierii pentru serviciile celui care m-a servit. De prea multe ori, însă, ospătarii sau chelneriţele te tratează prost, însă aşteaptă recompensa grasă. Ba, mai mult, este o mitocănie atunci când nu ţi se aduce restul sau ai parte de scuze penibile că “nu am mărunt, domnu'” – fază valabilă mai ales în cazul taximetriştilor. Mitocănie care denotă premeditarea. Deci cerşitul.

Ne minunăm cu toţii de birocraţie, de nesimţirea din sistem, de lipsa de profesionalism, de pile şi de farseuri. Cunoaşte cineva sintagma: “haideţi, dom’ profesor, doar cinci-ul îmi trebuie, vă rog io frumos”? Păi cam de aici porneşte totul, numai că la şcoală sau în facultate suntem prea orbiţi de spiritul colegial şi ne complacem prea mult în “muncim şi învăţăm puţin, dacă se poate deloc şi ieşim licenţiaţi pe bandă rulantă”. Azi cerşeşti un cinci, mâine vei cerşi înţelegere din partea angajatorului pentru că eşti incapabil. În final, restul lumii este vinovată pentru că ai ajuns cerşetor pe bune, pe la rude, prieteni, bănci.

Ce te faci atunci când nu eşti cerşetor, dar eşti perceput ca atare? Câţi dintre noi s-au lovit de obtuzitatea sau zgârcenia angajatorului, care considera nejustificată cererea de mărire a salariului? Atunci când muncesc cinstit şi chiar foarte mult şi îmi cer un drept pe care îl consider normal, mi se pare cel puţin strigător la cer să fiu catalogat cerşetor. Poate că am mai cerşit o zi liberă, o amânare pentru un deadline, înţelegere pentru că am întârziat la serviciu – da, tot cerşetorie se cheamă şi nu ar trebui justificată, dar câte diferenţe faţă de adevăratul spirit al cerşetoriei!

Ne băgaţi şi pe noi în UE? Vă rog, care aveţi posibilitatea şi nu vă dă viza afară, ajutaţi o biată ţărişoară plină de borfaşi şi şmecheri şi proşti şi fraieri să se pripăşească în spaţiul comunitar, să ne fie şi nouă lapte cu miere fără să mişcăm un deget. Sincer, genul ăsta de cerşetorie la nivel înalt nu prea îl înţeleg. Deşi nu ar fi greu dacă ne gândim la beneficiile unora din politică, care fac din cerşetorie o adevărată artă, cu altă miză şi alte beneficii. Sorry, sunt prea umil pentru acest rang.

Probabil ar mai fi multe despre cerşetorie şi cerşetori, deşi ne place să considerăm acest fenomen perfect normal şi vedem doar chestiile foarte vizibile, de lângă noi. Superficialitatea în gândire şi percepţie este unul dintre atuurile celor care se folosesc de această armă vicleană. Sincer, nu ştiu ce soluţii există şi nici nu am în plan să îmi sacrific existenţa pentru a le căuta. Voi continua să ignor cerşetorii, chiar dacă ignoranţa asta mi se întoarce împotrivă când nu este vorba despre cei din metrouri şi autobuze. Dar poate că a ignora cererile neîntemeiate chiar este începutul unei soluţii.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *