consumul de bun-simţ pe zi

De unde se poate alimenta, că nu am văzut nici o staţie de genul ăsta, pe nicăieri. Cred că e tot mâna petroliştilor la mijloc!

Într-o seară, în timp ce aşteptam într-o staţie oarecare, am intrat într-un magazinaş oarecare să-mi iau iau un junk-food oarecare. Coada era formată dintr-o tanti bătrână, alături de fiul ei ceva mai tânăr decât mine, ambii fiind angrenaţi într-o discuţie cu vânzătoarea. Din câte mi-am dat seama, subiectul era trist, era vorba despre cineva din spital, despre analize, costuri, suferinţă.

Nu era să mă bag eu, un client ca oricare altul, în discuţia lor serioasă despre lucruri grave, deci am hotărât să aştept, fără a face tărăboi (dacă aş fi bucureştenizat, precis m-aş fi burzuluit că nu sunt băgat în seamă, însă am hotărât că mai am destul bun simţ la dispoziţie). Şi aştept. Cinci secunde. Nu-i bai, măcar mă uit mai mutl printre exponate. Zece secunde. Suferea când a venit cu injecţia, se vedea în ochii lui. Douăzeci de secunde. Cred că o să îmi iau până la urmă chiar chestia pentru care am intrat în magazin. Aproape un minut. Ce doriţi? Vai, nu se poate, incredibil, întrebarea îmi era adresată!

Bună seara, v-aş ruga aia. Ce multe cuvinte te face politeţea să iroseşti. Cu mişcări de ardelean şi în compătimirile bătrânei şi ale fiului, doamna de la tejghea părea că nu poate aplica principiul atenţiei distributive. Da, doamnă, aşa e în spitalele astea, ce să le faci. Începeam să le dau dreptate, România asta şi sistemele ei sociale la pământ. Dar numai în gând. În sfârşit, victorie, găsit produsul, pus în pungă, comunicat preţ, luat bani, înmânat punga, mulţumesc, la revedere.

Şi în timp ce făceam stânga-mprejur să plec, deodată aflu şi subiectul discuţiei dureroase. Era vorba despre sărmanul căţel. My god!!! Cât de mult poate să semene suferinţa unui om cu a unui biet animal în spitalele noastre! Nu mă înţelegeţi greşit, mie îmi plac câinii. Dar, în acel moment, pentru o fracţiune de secundă, bunul meu simţ a încetat să mai existe, find înlocuit de revoltă: “bine, băi, cucoană, m-ai ţinut atâta ca să staţi la taclale despre un câine bolnav? Sunteţi nebune sau tâmpite?”. O fracţiune de secundă a durat gândul, după care paşii m-au purtat către ieşire.

Îmi pun întrebarea dacă nu cumva bunul simţ este dăunător. Cred că pur şi simplu am făcut din ţânţar armăsar mai devreme, fiind sub influenţa politeţii şi a celor şapte ani de acasă. Oare chiar nu sunt capabil de tupeu şi nesimţire? Nu cred. Ştiu că sunt capabil şi de aşa ceva. Ştiu că pot fi şi aşa! O să o demonstrez la un moment dat, când episoadele zilnice de genul celui de mai sus îmi vor fi irosit şi ultima fărâmă de bun simţ.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *