cum stăm cu frânele?

Una dintre primele mele experienţe în calitate de “presar auto” are o mare şi intensă legătură cu Dacia SupeRNova.

Într-o vreme se întâmplau un fel de caravane, care reuneau diverse mărci şi modele – de fapt, era o încercare de promovare pentru aşa-zişii importatori, din care mai mult aveau de câştigat organizatorii…

În fine, într-o astfel de caravană am avut prilejul sa mă reîntâlnesc cu proaspăta SupeRNova – pe care o condusesem puţin cu ocazia primelor teste exclusive pentru presă, dar nu suficient. Aşa încât acum am avut un weekend întreg în care să “abuzez” de ea, alături de alte modele (ARO 10, 244 şi parcă un Suzuki…).

Deja SupeRNova este de domeniul trecutului, însă atunci era o mândreţe de realizare pentru Colibaşi. La întoarcerea de la Sinaia, pe drumul ca-n palmă dintre Câmpina şi Ploieşti, copilotul meu, un director de la Dacia (nu mai îi ştiu numele sau titulatura, sorry) m-a îmbiat să “o calc”, să văd ce poate. Probabil că ochelarii mei i-au făcut impresia unui şobolan de bibliotecă, fără cunoştinţe auto sau zvâc în piciorul drept.

De fapt, chiar nu mă tenta să duc mai departe de 140 km/h o maşină care, cu toate adaptările de origine franceză, tot Nova rămânea – adică un proiect prăpădit, de pe vremea comuniştilor, cu prea multe hibe ca să te simţi în siguranţă la viteze mari. Menţionez că în laboratorul de rezistenţa materialelor exista o bucată de Nova ca obiect de studiu pentru specialişti, la care studenţii nu aveau acces. Bucata era, practic, partea din spate a unei maşini, ruptă pur şi simplu. Adică eram perfect conştient că Nova este un mijloc de transport cu nimic mai breaz ca mult apreciata Dacie 1300, deci la fel stătea treaba şi cu SupeRNova.

Dacă omul insistă, ce poţi să faci, să îi arăţi neprofesionalism? Când toată presa lăuda performanţele şi stabilitatea maşinii? Şi am purces la atingerea vitezei maxime promise de 180 km/h. Încet, ca o bunicuţă, în timp ce zgomotul la vânt creştea ameninţător şi plasticul bordului vibra, vitezometrul depăşea linie după linie… Voi rămâne şi în continuare de părere că aceia care la volanul unor asemenea modele “bagă mare” sunt nişte inconştienţi.

Pe când, încet, dar sigur, acul trecea şi de 170, în depărtare o dubă VW Transporter, cu balonaşe de nuntă agăţate de uşi, intra pe şosea de pe un drum lăturalnic, cuminte, pe prima bandă. Fiind duminică, traficul era liber pe sensul meu, aşa încât duba nu putea trece neobservată. Poate un al şaselea simţ mă făcea să o urmăresc în timp ce mă apropiam ameninţător, cu deja peste 175 la oră.

Poate am eu o fire prea precaută, dar la cîteva sute de metri de dubă, deşi eram pe banda a doua, cea de viteză, iar Transporterul rula liniştit (şi repejor) pe prima bandă, am început să iau piciorul de pe pedala de acceleraţie, chiar dacă domnul de alături insista să “îi dau bice, că mai poate!”. Fatidic! În timp ce copilotul deja se pregătea să mă gratuleze pentru teama mea de viteză mare, duba, nici mai mult nici mai puţin, face stânga şi intră pe banda mea. Fără semnalizare, evident, ba mai mult, mi-am dat seama după reducerea rapidă a distanţei dintre noi că, de fapt, mai şi frâna, fără să îi funcţioneze stopurile!

Reiau tabloul: eu şi cu tovarăşul director într-o SupeRNova cu 170 km/h la o distanţă cam de 300 metri faţă de o dubă plină cu cheflii, apărută brusc în calea noastră. Normal că am sărit pe frâne, că doar nu era să trag de volan la viteza aia… Dar, neavând ABS, doar nu era să mă înfig în pedala centrală până la blocarea roţilor, caz în care ioc evitare coliziune. Ce chestie… Principiul de funcţionare al ABS-ului l-am aplicat cu foarte mare succes (frănă tare, lăsat pedala puţin, iar frână, etc), în timp ce domnul din dreapta mea făcea huţa înainte şi înapoi, datorită pompajului. Cam pe la 80 la oră am putut efectua şi manevra de evitare (nu din scurt, mai aveam câteva zeci de metri până la dubă), trecând în trombă pe lângă geamurile deschise ale Transporterului din care se auzea chef de chef, nevoie mare!

Pot spune, fără a exagera, că a fost singura dată în viaţă când a trebuit să frânez de urgenţă de la o asemenea viteză, fără aportul ABS-ului. În condiţiile în care experienţa mea era destul de firavă. Nu aş vrea să se mai repete senzaţiile acelea, chiar dacă aş fi într-un tanc! Este adevărat, am mai experimentat frânări bruşte, dar de la 100 km/h, controlate şi în condiţii de siguranţă (adică atunci când testam performanţele de frânare, voluntar).

Nu întâmplător am adus în discuţie frânarea după viteza de 250 km/h. Probabil sunt eu mai moralizator, dar, înainte de a te avânta spre piscuri viteziste, trebuie să te gândeşti şi cum te vei opri. În siguranţă.

P.S.

Pe această cale, doresc să mă alătur domnişoarei Jessica Alba (să mă alătur, nu să mă împreunez! că doar nu o sa recunosc asta pe blog…) în cuget şi îndemnuri. Aşa cum ea ne-a rugat să conducem maşini hibrid “if you can”, fac şi eu apel la conştiinţa oamenilor: spuneţi NU maşinilor fără ABS. Vă mulţumesc.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *