înmatricularea lui Jimny a decurs relativ decent

Fiind marţi-3-ceasuri-rele, mă aşteptam să apară probleme. Şi aşa s-a şi întâmplat, dar nu aşa cum m-aş fi aşteptat.

M-am sculat devreme pentru a ajunge devreme la poliţie, pe pipera. După ce astă vară am stat vreo 4 ore la coadă pentru a înmatricula motorul, mă pregătisem psihic şi acum pentru o performanţă de acelaşi nivel. Mai ales că puteam băga mâna în foc [virgulă] că sistemul ăla cu număr de ordine nici acum nu a fost pus în funcţiune. Şi am avut dreptate.

Însă am fost stupefiat să văd cât de puţini oameni erau la cozi. Mai exact, la ghişeul unde m-am pus eu eram… al doilea la coadă :) Adică riscam să ajung la birou mult mai devreme decât în restul zilelor normale de lucru! Vezi să nu…

După ce am făcut rost de toate actele de care aveam nevoie (ba mai mult, după ce am dat 10 ron unei tanti de la un birou de copiat acte să îmi verifice dosarul), eram ferm convins că am învins marţi-3-ceasuri-rele. Ei bine, nu a fost aşa. Lipsea chiar ştampila şi semnătura fostului proprietar, pe certificatul de înmatriculare. Păi să nu te apuce groaza că o omisiune aşa de mică îţi distruge o cantitate aşa mare de neuroni pe moment?!

Plus că mai trebuia delegaţie din partea firmei, dar asta era o problemă minoră, se putea face pe loc. Însă pentru ştampilă era necesar să ajung la B&S Motors, pe centură! Adică la mama draq… Bine că există fraţi care au maşină şi sunt dispuşi să se scoale dimineaţa ca să-şi ajute apropiaţii care se milogesc “băi, nene, tre să ajung acolo, eşti singura mea soluţie dacă vreau să termin azi cu birocraţia asta tâmpită!”.

Aşa că tot am ajuns să pierd timp, dar mai mult pe drumuri şi în aglomeraţie. Adică de pe la 8 jumate până pe la 11… Ha! Sistemul a învins, a fost ca şi cum aş fi stat la coadă, nu? Vivat instituţiile româneşti, caracatiţele birocratice pe care le acceptăm ca nişte tâmpiţi din simplul motiv că “e legea”. Asta după ce mi-am pierdut mai multe zile pentru a face rost de alte acte din acest dosar imbecil, pentru înmatricularea greoaie a unei maşini.

Booon… venit înapoi, predat dosarul (de data asta eram al treilea la coadă), nenea poliţaiul de la ghişeu se uită absent la toate foile şi îmi zice “peste 3 ore la ghişeul 47”. Oleeee! Hai la birou.

Chiar am fost destul de plin de energie, deşi îmi era cam somn, iar pe la 2 jumate tule-o înapoi la poliţie, să îmi ridic talonul. Fericirea nu a durat prea mult, doar vreo 5 minute, cât am stat la o mică codiţă de oameni. Când mi-a venit rândul, tanti de la ghişeu, impasibilă (a nu se înţelege “genul ăla de zgripţuroaică din spatele tejghelei”, mai are ceva până să ajungă la stadiul ăla…), mi-a comunicat că dosarul meu nu e. Să mă interesez la informaţii care e problema.

Din nou imaginaţia m-a transformat pentru o secundă în Rambo “I give you war, motherfuckers!”, dar, spăşit, m-am îndreptat frumos spre coada muuuult mai mare de la informaţii. Într-un final, îmi vine rândul, ca să aflu că… lipsea copia dupa cealaltă parte a cărţii de identitate.

Băi frate! Adică nenea poliţaiul impasibil şi plictisit nu a observat acest lucru, iar acum urma să mai aştept eu încă o oră jumate până se rezova dosarul. Pentru că, oups, sorry, cineva CARE TREBUIA nu a observat că lipsea O (1, una, o bucată) foaie din alea multe. Păi băi birocraţii lui peşte, dacă voi vă încurcaţi în foi, cum draq vreţi ca restul oamenilor să se descurce? Aşa se explică şi eternii “pescari” de pe lângă instituţiile astea, care, în schimbul banului, cică te scapă de stres. Şantaj, extorcare, complicitatea autorităţilor – oare de câte alte kestii mai pot fi acuzaţi ăştia? Numai că nu îi pasă nimănui, deoarece suntem idioţi şi considerăm că nu merită deranjul pentru 10-20 de lei acolo… Românism cretin!

În fine, norocul face că aveam copia aia printre alte copii (pe care primul poliţai, probabil din greşeală, mi-o scosese din maldărul de hârtii pe care i le-am pus în braţe), aşa că în 10 secunde i-am dat-o lui tanti, care mi-a comunicat pe acelaşi ton impasibil de instituţionalizatoare să aştept o oră jumate.

Ştiţi cum trece o oră jumate pe un scaun inconfortabil? Greu. Al naibii de greu. E ca şi cum te-ar tortura instituţia şi birocraţia şi guvernul şi bandiţii din parlament şi toţi cretinii ăştia din conducere care nu vor în ruptul capului să aplice regulile eficienţei. Nu ştiu cum, dar tot comunismul şi obtuzitatea rămâne trăsătura noastră definitorie în ce priveşte autorităţile. Nu, de data asta nu apelez la teoriile conspiraţiilor. Ar fi mult prea intelectual şi aş acoperi crudul adevăr: ne lovim pur şi simplu de prostia şi răutatea românească. În care ne complacem – care nu recunoaşte? Băi, mănânci rahat dacă nu recunoşti, hai valea.

Însă, într-un final apoteotic, care mi-a distrus juma de zi şi nişte neuroni (cu toate încercările mele de a face haz de necaz, că deh, aşa ne mai menajăm cică creierul), am intrat în posesia noului talon, în format europenizat, mâncatzash! Arată mai junky şi, aş adăuga, poate chiar foarte uşor de falsificat. Şi nici nu mai intră în vechea mini-copertă de plastic… Dar mai contează?

După ce scapi de birocraţie, orice problemă este minoră şi acceptabilă.

Acum… mai rămâne numai să reintru în posesia carnetului de conducere. Dar asta o să fie o altă poveste, sper, de asemenea, cu un final fericit pentru mine. Adică să îl recapăt mai repede de alea trei luni în care, teoretic, este suspendat. Din nou un examen de conducere… Viaţa merge mai departe, ne adaptăm, ne obişnuim cu compromisurile, pierdem pe drum idealurile şi principiile…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *