oraan.ro

19.01.2008

Ieri am primit pe mess linkul ăsta, la care am avut timp să mă uit doar pe seară:

http://video.google.com/videoplay?docid=9072119975796993477

“Zeitgeist”, un nou film-documentar despre conspiraţiile americane la nivel mondial, un film ok realizat, cam ca şi “Farenheit 9/11″. Am mai învăţat ceva despre astrologie, dar am rămas aproape impasibil la restul explicaţiilor despre dominarea mondială economică sau marele circ World Trade Center. De ce? Pentru că aflasem deja despre aceste lucruri din alte documentare şi cărţi.

Sunt adevărate sau false aceste conspiraţii?

Presupunem că sunt false.

Înseamnă că Biserica are fundamente reale, se bazează pe nişte legi ale bunului simţ extraordinare şi nu se vrea un instrument de manipulare în masă, ci acel ghid de care toată lumea are nevoie. Şi, cum bătaia e ruptă din cer, nu mai contează inchiziţia, cruciadele, războaiele mondiale în numele lui Dumnezeu şi agoniselile multor prelaţi pe seama sărăciei oamenilor.

Oare? Păi parcă, dacă te uiţi mai atent, ceva este cam putred în ce priveşte biserica şi biblia, din moment ce una se zice dar alta se face. Conform zicalei “fă ce spune popa, nu ce face popa”. Deci teoriile astea parcă nu mai sunt aşa false. Of course, biserica are un as din mânecă: satana, care se insinuează în vieţile tuturor şi îi amăgeşte pe oameni că nu există de fapt. Adică, pe înţelesul copiilor de 3 ani, bau-bau, baba-cloanţa, omul-negru, etc… Cum să nu fie adevărat? Câtă vreme regula de aur a credinţei este “crede şi nu cerceta”? Interesant, totuşi, că lumea a evoluat datorită curiozităţii umane, a dorinţei de a înţelege cum funcţionează totul. Deci 1-0 pentru instinctul uman - adică e clar că omul simte mai degrabă că trebuie să cerceteze decât să creadă.

Deci biserica este o piedică pusă cu bună ştiinţă. De ce? De către cine? Oups, întrebări contrare spiritului creştin “crede şi nu cerceta”. Întrebări provenite, de fapt, de la aghiuţă. Piei, necuratule, lasă-ne “fericiţi cei săraci cu duhul”, avem conducători luminaţi care ne păstoresc şi ne dau legi… care ştiu ce este bine pentru noi. Adică noi nu ştim, noi suntem oile alea proaste, turma care trebuie ghidată şi apărată (?) de prădători. Deci omenirea este… un experiment? Un animal de companie al cuiva? Un obiect de joacă pentru ceva mai presus de noi, care trebuie să îşi aroge poziţia de lider? My god, ca să zic aşa, mă îndepărtez periculos de mult de imaginea biblică a lumii.

Eşafodajul acesta al credinţei nestrămutate în biserică şi ce ne învaţă ea s-a dărâmat de mult în mine, în primul rând prin ceea ce simţeam. Am citit Biblia, pe diagonală, ca lectură suplimentară. Şi am fost surprins de câte lucruri se pot înţelege citind printre rânduri. După care au contribuit elementele externe, gen cărţile SF pe care le citeam când eram mic sau filmele SF pe care le vedeam când eram mai mare. Serialul X-files m-a influenţat destul de mult, recunosc, poate de aceea nu am ales un drum de succes în viaţă, care acum să îmi fi conferit statutul de pilon social, cu familie, casă, maşină, carieră… toate aceste lucruri care îi fac dependenţi pe oameni de regulile impuse de societate.

Şi uite aşa am alunecat pe panta cealaltă: a supoziţiei că aceste conspiraţii sunt adevărate. Da, biserica este un instrument de control şi manipulare a maselor, de spălat creierele şi transformat oamenii în maşini care ascultă şi execută comenzi. Biblia este un “ghid”, un “manual” după care masele să fie mai uşor controlate. Am fost amuzat când am făcut paralela între biblie şi programele pe calculator - însă acum sunt stupefiat de similitudini: biblia este programul, biserica operatorul, lumea calculatorul… iar oamenii toate acele elemente create de pixelii de pe monitor. A big game, la o adică. Limbajul hardware-ului? 1 şi 0. Unu şi zero. Masculin şi feminin. Bărbat şi femeie. Coincidenţă?

“Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea sa”. Nimic mai adevărat, în afara termenului “dumnezeu”, pe care sunt sigur că oamenii nu îl înţeleg cum trebuie. Dumnezeu este o entitate care s-ar putea să ne controleze. Care s-ar putea să ne fi creat. Prin entitate am putea înţelege şi o civilizaţie, nu neapărat o creatură. Bine, nu o civilizaţie ca în “Războiul lumilior”, care a creat omenirea ca pe o sursă de hrană ulterioară… nu că n-ar fi posibil, dar e cam pueril. O civiizaţie care a ajuns în acel punct al evoluţiei în care a trecut la o nouă etapă a cunoaşterii: creaţia. Poate derivăm din ei, poate suntem o încrucişare între maimuţe şi ei, poate suntem un experiment derivat din maimuţe, poate alte supoziţii.

Putem înţelege? Avem pretenţia de la şobolanii pe care îi folosim în laboratoare să înţeleagă ceva? Dimpotrivă, îi ţinem în cuşti, îi otrăvim cu tot felul de viruşi creaţi de noi, îi punem să alerge prin labirinturi şi diverse alte jocuri. Îi controlăm, îi observăm, îi utilizăm, îi îngrădim, îi chinuim, le dăm speranţe false, le dăm brânzică şi apoi gaz, îi aruncăm. De ce nu ar fi omenirea şobolanul lui dumnezeu? Şi dacă ar fi aşa, mai contează?

Ei bine, da. Contează, pentru că nu cred că suntem nişte şoricei sau oi proaste. Teoriile conspiraţiilor sunt adevărate, dar în primul rând rămân teorii, în al doilea rând sunt prea multe. Un fel de alba-neagra, uite adevărul, nu e adevărul. Până când “căutătorii adevărului” îl vor căuta şi găsi, cei care joacă acest joc pervers îşi ţes mai departe planurile. Hmm… din nou îmi vine în minte imaginea cu şoricelul care este pus într-un labirint şi trebuie să găsească drumul bun până la bucăţica de brânză… Deci până şi aceste teorii ale conspiraţiei fac parte din jocul celor din spatele scenei.

Suntem la premisa (aia bună, zic eu) că aceste conspiraţii sunt adevărate. În spiritul anti-”crede şi nu cerceta” vin şi mă întreb: pentru ce? La ce bun? Nu neapărat cine, dar de ce face aceste lucruri? Care este scopul, până la urmă? Revenind la “Zeitgeist”, nişte dinastii şi acoliţii lor pun la cale crearea acestui stat mondial, cu un singur guvern, cu alte cuvinte cel mai mare imperiu, bazat pe fundamente economico-sclavagiste şi control absolut. Oameni puternici care vor să devină şi mai puternici - cu toate că iniţiatorii fenomenului sunt de mult oale şi ulcele. Oare?

Aduc puţin în discuţie un film nebăgat în seamă, “Man on earth”. Rezumând, este vorba despre un nemuritor, care provine din perioada neoliticului, care a fost chiar şi Iisus, în fine, un film care încearcă să răstoarne toate miturile în puţin timp, ceea ce îl face relativ interesant, dar prea fugar (mă rog, stil american, uşor de îngurgitat). Touşi, aspectul principal rămâne imortalitatea. Care mi se pare ingredientul de bază în teoriile conspiraţiei - la ce bun să te lupţi pentru atingerea unui ţel dacă nu vei fi prezent la înfăptuirea lui? Ai început ceva pe care vrei să îl sfârşeşti tu, nu altcineva. Este, practic, un sentiment specific dorinţei de a fi puternic, de a fi stăpânul acelui ceva. Iar miturile cu zei nemuritori se întâlnesc în toate colţurile planetei, ceea ce înseamnă că există un sâmbure de adevăr.

Ceea ce pe mine mă face să cred că toate aceste mişcări de culise, toate aceste conspraţii, modul în care este dirijată lumea de secole - totul este concertat de cineva. O persoană sau un grup restrâns, dar cărora nu li se aplică regulile noastre de timp şi îmbătrânire. Astfel că sunt prezenţi de-a lungul timpului în toate etapele dezvoltării acestui plan. Şi vor fi prezenţi şi la finalul planului, oricum ar fi el. Hehe, o mică nouă teorie a conspiraţiei, printre atâtea altele, nu?

Ce plan? De ce? Cum merge? Cum funcţionează? Omenii sunt curioşi - iar cei curioşi sunt angrenaţi în acest mecanism, cu cine ştie ce promisiuni. Cei care nu sunt curioşi rămân conduşi de ceilalţi, care se consideră superiori şi cumva îndreptăţiţi să le controleze viaţa celorlalţi. Regula junglei: prădători şi pradă. În rezervaţiile naturale, fenomenul ăsta continuă, sub atenta supraveghere a oamenilor. Pe pământ, jocul acesta continuă, sub atenta supraveghere (şi manipulare) a… cuiva. A zeilor, probabil.

Cu alte cuvinte, nu suntem capabili să înţelegem “de ce”-ul. Şi nu cred că dinastia Rockefeller sau Bush din “Zeitgeist” este la acel nivel al înţelegerii - sunt piesele de şah care o duc foarte bine comparativ cu noi, restul pionilor. Cum să poţi înţelege într-o infimă viaţă de om, cu infima experienţă şi cu infimele cunoştinţe ceva grandios, care ţine de secole sau milenii sau cine ştie de când? Din acest punct de vedere, da, suntem nişte oi, nişte şoricei insignifianţi. Nişte insecte. Deci nu are rost să ne zbatem pentru cunoaştere, mai bine ne zbatem pentru traiul nostru de zi cu zi şi ne resemnăm cu condiţia noastră…

Rezultat:

1. conspiraţiile sunt false - suntem parte a unui plan mare, există dumnezeu, ne lăsăm conduşi, trăim fără să ne intereseze pentru ce, dar ştim că e bine…

2. conspiraţiile sunt adevărate - nu putem înţelege dimensiunea acestor planuri, cine le conduce din umbră, care este scopul final… ajungem la concluzia că suntem depăşiţi, ajungem la resemnare, la acceptare, la nebunie…

Deci acelaşi rezultat în ambele situaţii. Well… nu neapărat. Iar în “Zeitgeist” apare şi această idee, dar mult prea puţin reliefată: insectele singure sunt fără apărare, dar împreună devin o forţă. O puternică entitate. Distrugătoare sau constructivă? Ambele, într-un anumit echilibru. Dacă e să ne luăm după prima parte a filmului, cu explicaţiile astrologice, mai sunt înă 150 de ani până la o schimbare majoră a lumii, când vom intra din era peştilor în cea a vărsătorului. 150 de ani în care este foarte probabil să se clădească acel imperiu mondial. Care, cel mai probabil, va deveni distructiv. Chiar autodistructiv - pentru că istoria ne învaţă că toate imperiile au decăzut, în cele din urmă.

Însă noi nu vom trăi să vedem aceste lucruri. Deşi unii înţeleg crâmpeie - vezi ciclul “Fundaţiei”, de Asimov, care conţine extrem de multe adevăruri specifice conspiraţiilor, dar greu de descifrat. Eu unul pot spune că sunt resemnat. Dar nu cu ideea că suntem insignifianţi, că nu putem face nimic împotriva controlului sau conspiraţiilor. Poate şi asta este adevărat, dar nu mi se pare important. Mai importantă este călătoria fiecăruia prin viaţă şi evoluţia interioară. Suntem un sumum de bătălii între bine şi rău, între adevăr şi minciună, lumină şi întuneric. Aparţinem de ceva mult mai important decât ceea ce suntem capabili să percepem prin simţurile fizice. Nu am dovezi, ci doar simt asta. Şi presupun că fiecare simte ceva indescifrabil, din care înţelege ceea ce poate, iar transpunerea în viaţa reală a acestui răspuns îi defineşte acţiunile ca om.

Adevărata evoluţie ţine de viaţa noastră non-fizică. O mare enigmă, aş spune complet diferită de cea a marelui joc mondial şi a conspiraţiilor care îl construiesc. De aceea “Zeitgeist” rămâne un film-documentar reuşit, dar al cărui ţel este să ne menţină în jocul de la nivelul perceptibil. “Zeitgeist” se supune regulilor conspiraţiilor, prin urmare fiind parte a acestora. Am fost un mare fan “Matrix”, dar mi-am dat seama că ideea de bază, a revoluţiei, a salvatorului-erou, face parte tot din scenariul marelui joc. Să începem o cruciadă, ca şi agentul Mulder din “X-Files”, înseamnă doar o nouă etapă a jocului, o altă mutare de pe marea tablă de şah. În orice joc există două forţe de sens contrar - în cazul conspiraţiilor, este nevoie ca revoluţionarii să fie stimulaţi, pentru ca satisfacţiile conspiratorilor să fie cu atât mai mari.

Mă rog, pare o mare brambureală ce am spus până acum, dar chiar nu mă interesează dacă este adevărat sau pueril. Pentru că a mă lansa în discuţii contradictorii pe această temă ar însemna să fiu pur şi simplu parte a acestui joc. Nu aş fi “cu ei”, ci “împotriva lor” - adică un pion într-un din cele două tabere de pe tabla de şah. Ei bine, cred că, deşi sunt pe tabla de şah (am un job, plătesc rate la casă, etc…), nu sunt nici “cu ei”, nici “împotriva lor”. Teoretic e imposibil, pentru că, dacă nu eşti în nici una din tabere, ar însemna că eşti mort. Ceea ce mă împinge spre “împotriva lor”, normal, dar fără efervescenţă.

Interesul pentru acest joc începe să fie din ce în ce mai mic - ceea ce se transpune în faptul că nu vreau să fiu milionar, de exemplu. Nu vreau să fiu un mare şef, să am putere, să am bogăţii, să fiu cel mai mare şi mai tare, să îmi hrănesc infatuarea şi orgoliul. Astea ar fi regulile lor, după care aş putea fi controlat şi manipulat. Reguli care ne sunt implantate în memorie încă de mici: ce vrei să te faci când vei fi mare? cât de bun eşti la şcoală sau la competiţii? cât de frumos eşti? etc… Competiţie - pentru ce? Supremaţie - până unde? Din ce în ce mai bun şi mai tare - până când?

“Zeitgeist” atinge puţin şi această coardă: diferenţele între oameni. Competiţia dintre ei. Deci, subliminal, exacerbarea frustrărilor, care pot fi canalizate prin manipulare, răzbunare, ură. Cum rămâne cu competiţia cu noi înşine? Tot timpul se pune accentul pe “a fi mai bun decât celălalt”, dar nu ne gândim niciodată la “a fi mai bun faţă de cum am fost cu o secundă înainte”. Evoluţia personală nu mai contează decât în raport cu ceilalţi. Nu ne mai vedem decât prin perspectiva celorlalţi. Nu mai suntem capabili să ne autoevaluăm, independent de ceilalţi. Contează doar diferenţele, nu similitudinile. Astea sunt regulile - ce-ar fi dacă nu le-am mai aplica? Nici măcar nu mă refer la a schimba regulile jocului. Pur şi simplu, să nu mai conteze jocul. Game over.