My second 250 km/h!

Tot cu un BMW, tot pe o autostradă. Numai că, de data aceasta, cu un Seria 7 V12, pe autostrada Bucureşti-Piteşti, pentru a-i demonstra unui proaspăt coleg că 250 la oră nu este atât de entuziasmant cum s-ar crede.

Right… adică m-am găsit eu să fac pe profesorul pentru cineva care n-ar avea nici o problemă la viteza asta?

Din dreapta, lucrurile sunt simple: ce e aşa de greu să ţii volanul? Pedala nu ştiu şi eu să o apăs? Nici nu pare aşa de mare viteza… Mai ales că o limuzină de top ca 760Li este atât de superasistată, încât ai impresia că nu ţi se poate întâmpla nimic. Eşti invincibil! Impresii doar…

Singur, nu aş fi reuşit să-l conving pe cel de lângă mine că viteza asta este riscantă. Noroc cu zeiţa Fortuna, care ne-a trimis în întâmpinare o pasăre. Nu ştiu ce pasăre, dar închipuiţi-vă că la 250 km/h s-a izbit de parbriz. Bubuitură, fracţiuni de secundă de încremenire, timpul se opreşte în loc… Suntem întregi, deşi buimăciţi aproape. Instinctiv, reacţionez ca pe autostrada din Slovenia, cu decelerarea lină, după care oprim pe marginea drumului. Parbrizul întreg – asta era clar din primele fracţiuni de secundă. Nici o zgârietură sau ciobitură, doar o pată cam cât jumătate de palmă. O pată de sânge, cu nişte puf… Nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă pasărea s-ar fi izbit frontal, cu ciocul…

Da, este adevărat, standardele de securitate BMW sunt foarte înalte şi parbrizul rezistent, dar condiţiile reale sunt atât de diverse faţă de cele din laborator sau calculele inginerilor, încât nu m-ar fi mirat dacă, la viteza aia, parbrizul s-ar fi făcut ţăndări, iar cel de la volan, adică eu, ar fi continuat cu o ieşire în decor cu finish pe cîteva zeci de metri pătraţi…

Dar finishul a fost altul: practic, am dovedit că viteza foarte mare este un risc deloc neglijabil. Nu neg, ar trebui să mi se taie carnetul de câte ori am depăşit limitele legale pe şoselele patriei, dar întotdeauna (sper) am avut un anumit simţ al răspunderii. În plus, oricât de mult ne bazăm pe capacitatea noastră, pe reflexe şi instincte, maşinile rămân obiecte care se subordonează legilor şi limitelor fizicii.

Concluzia mea este că, într-adevăr, mi-ar plăcea să experimentez viteze mari şi foarte mari – dar numai în condiţii adecvate, pe circuit şi cu o pregătire prealabilă. Pentru că un Senna, Rossi sau Schumacher s-or fi născut ei cu darul vitezei, dar l-au cultivat şi au învăţat să îl controleze în ani de zile. În plus, pe şosea suntem mult mai mulţi, nu doar unul care crede că Dumnezeu l-a înzestrat cu morbul vitezei şi care, până la urmă, ajunge acolo sus luând cu el şi alţi câţiva “admiratori” care au avut ghinionul să circule pe aceeaşi şosea.

Deci, domnilor poliţişti, promit că pe şosele nu voi depăşi 200, hai 210 km/h. Pentru că ştiu că nu prea are rost :) I’m a good boy, really!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *