No woman, no cry. Dacă în loc de “woman” punem “cars”…

Mi se pare că e un refren al lui Bob Marley, isn’t it?

Ideea postului mi-a venit citind interviul lui Istodor din ultimul număr al Academiei Caţavencu, în care este intervievat fostul PR al SRI-ului. Finalul este fain: “într-o lume de şoferi amatori, sunt un profesionist al mersului pe jos”.  Parafrazându-l, mi-am dat seama că  situaţia mea este: “într-o lume de şoferi bengoşi şi plină de maşini, eu sunt un profesionist al transportului în comun”. Nu sună la fel de interesant, dar măcar e o idee.

A avea maşină în Bucureşti este o adevărată provocare: pentru buzunar, pentru sănătate şi pentru cei din jur.

Majoritatea covârşitoare a autoturismelor nu au parte de garaj. De aceea, dacă s-ar face o radiografie a Bucureştiului noaptea, probabil ne-am cruci de mulţimea de vehicule îngrămădite în parcaje de toate genurile, legale sau nu, în limita bunului simţ sau la nimereală. Ziua, ne putem închipui uşor şuvoaiele de maşini care se mişcă încet pe arterele mai mult sau mai puţin principale ale capitalei. Din punct de vedere auto, Bucureştiul începe să semene din ce în ce mai mult cu un muşuroi de furnici supraaglomerat.

Mă distra un dicton scornit de un contemporan, din care am reţinut că muncim de ne spetim pentru o casă în care stăm prea puţin şi pentru o maşină în care ne petrecem prea mult timp spre şi dinspre serviciu. Un portret-robot al omului modern. Chiar dacă a apărut Logan, maşina încă nu este obiectul util pe care să şi-l permită foarte mulţi, deci procurarea şi întreţinerea sa ne răpeşte multişor din viaţă. Libertatea de mişcare se plăteşte cam scump: devii sclavul serviciului sau al afacerii. Deşi pot spune că mă simt liber, simt întrucâtva acest sentiment al sclavagismului – şi încă nu am maşină! Vă daţi seama, când o să am, ce o să mă mai plâng.

Drumul casă-serviciu-supermarket-casă este plin de stres. La orele dimineţii, ale amiezii sau serii aglomeraţia îţi scoate peri albi, riscurile de a fi lovit sunt la tot pasul, bilanţul lunar al consumului de combustibil te omoară. Acum eşti sclavul maşinii tale, care măcar îţi conferă un spaţiu al tău plus comoditate plus portbagaj pentru cumpărături. Chestii pe care metroul sau autobuzul nu le satisfac, dar, la fel de adevărat, nu trebuie să plăteşti un tribut aşa de mare. Am spus ceva de statut? Parcă într-un alt post…

Parcare? Service? Asigurare? Un stres devenit deja cotidian. Lucruri mai mult decât cunoscute – celor de la volan, nu celor ca mine, “reatebiştii” sau “metrorecşii”. Oare să fi devenit maşina jumătatea noastră necesară? Nu poţi trăi cu ea, dar nici fără ea?

Nu trag nici o concluzie. Nu are rost să justific calitatea mea de “profesionist al ratb-ului” sau să glorific stilul de viaţă care presupune musai deţinerea unei maşini. Îmi amintesc doar de un pasaj al unuia dintre filmele mele preferate, “Fight Club”: “The things you own end owning you”.

2 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *