30/10/2015

Noul CEO Twitter, Jack Dorsey, se … împotriva curentului?

Antreprenorii noului mileniu nu sunt prea diferiți de oamenii de business ai secolului trecut: urmăresc profiturile cât mai mari. Înainte, să fii milionar în dolari era o reușită, azi deja vorbim de liga miliardarilor, în care milionarii sunt niște ”amărâți”, al căror succes este considerat insucces, pentru că nu au suficiente zerouri în cont pentru a accede în Olimpul potenților financiar.

Ok, pe fondul ăsta de vânătoare al profiturilor cât mai mari, fără a mai conta de ce, noul CEO al Twitter a făcut valuri-valuri, aproape de nivelul unui tsunami, în lumea business-ului modern. Pentru că a decis să le doneze angajaților Twitter o treime din acțiunile lui la companie. Adică 1% din companie, în valoare de aproape 200 de milioane de dolari, au ajuns printr-o semnătură la toți cei care lucrează pentru Twitter.

”Ești nebun??!?!?” se întreabă acum toți marii directori și președinți de corporații.

Cărora le voi explica de ce gestul lui Dorsey are sens din punct de vedere business și nu e doar un gest de mărinimie pe care credincioșii l-ar pune, probabil, pe seama lui gizăs. De fapt, explicațiile le dă un colaborator al site-ului Entrepreneur.com, Tor Constantino pe numele lui – fac o mică adaptare a ceea ce spune omul.

Deci Jack Dorsey a renunțat la 200 de milioane de dolari din cele 600 de milioane, cât se estimează că valorau cele 3% din acțiunile lui la Twitter. Însă Jack Dorsey NU PIERDE 200 de milioane de dolari, ci RĂMÂNE cu 400 de milioane de dolari. Orice om întreg la cap de pe lumea asta ar considera că 100 de milioane de dolari ar fi mai mult decât are nevoie pentru a trăi foarte bine – asta dacă nu e manelist care vrea să epateze și să se ia la trântă cu miliardarii ”uite câte zerouri am eu în cont!”. Deci 400 sau 600 de milioane e cam tot aia pentru un om normal.

Bun. Dorsey nu a dat 200 de milioane de dolari cerșetorilor sau bisericii sau ong-urilor care salvează maidanezii. I-a dat angajaților. Care angajați reprezintă CEA MAI IMPORATANTĂ RESURSĂ pentru o companie. Repetăm? ANGAJATUL reprezintă CEA MAI IMPORTANTĂ RESURSĂ pentru o companie. Știu, e contrar principiilor devenite mult prea fățișe după criza financiară, în care angajatul e un salahor pe care îl poți flegma fără griji ca șef și pe care îl poți înlocui ca pe-o rotiță stricată dacă te-ai sculat, tu, marele șef, cu fața la pernă, ori dacă de la contabilitate ți se comunică faptul că renunțând la angajatul ăla mai economisești 100 de dolari pe an, deci ai un profit mai mare.

Tratarea angajatului ca un partener este ceva incredibil, pun pariu, pentru șefii actuali, dar și pentru ăia care nu mai sunt șefi, dar le-a rămas în sânge mentalitatea de CEO. De fapt, e foarte normal ca angajatul să fie atât de important pentru o companie: compania a investit efort în formarea angajatului, angajatul și-a creat o experiență și și-a însușit cultura organizației (na, că deja vorbesc precum un corporatist…), iar o mare parte dintre angajați sunt angajați (mno, hai că e repetiție care vrea să accentueze ceva!) în relații directe person-2-person cu clienții companiei. Clienți de care compania are nevoie și care, odată cu plecarea angajatului-interfață, își pierd puțin câte puțin interesul și încrederea în companie.

E prea complicat ce am zis mai sus, tovarăși CEO din marile corporații, care nu dați doi bani pe valorile și obiectivele înrămate din birouri? O fi, dar uite că ”fraieul” ăsta de Dorsey a înțeles cât de simplu este.

Bun, ce mai înseamnă că angajații Twitter au primit acțiuni ”moca”? Păi e un fel de bonus motivant. Dar mai mult un bonus care te obligă. Dacă vrei ca acele acțiuni să nu-și piardă valoarea, înseamnă că vei depune efortul ca ele să rămână cel puțin la același nivel. Deci vei fi cointeresat, ca angajat, să îți faci treaba. Cât mai bine. Că, dacă ”timpul trece – leafa merge”, fii sigur că acțiunile alea o să ajungă să valoreze cât o ceapă degerată. Și nu din vina șefului, ci din vina ta. Sau, na, a colectivului care nu și-a dat interesul. Of course, contează și ce decizii ia șeful pentru bunul mers al companiei, și activitatea altor șefuleți și tot așa – dar tu, ca angajat, când știi că deții o bucățică din compania pentru care lucrezi, nu te mai simți doar un simplu angajat, ci ești puțin mai mult.

Din punct de vedere financiar, Dorsey ar fi putut apela la un subterfugiu: ”diluția” acțiunilor. Adică emiterea de acțiuni suplimentare, ceea ce ar fi dus la diminuarea valorii acțiunilor. Mă rog, economiștii pot veni cu definiții mai corecte, dacă vor. Important, însă, este că Dorsey nu a făcut așa ceva, deci acțiunile primite de angajați nu și-au pierdut din valoare. Mai mult, valoarea lor va crește zilele astea deoarece reacția pozitivă a opiniei generale la adresa gestului lui Dorsey crește și brand-awareness-ul companiei. Până la urmă, generozitatea merită aplauze, iar cu aplauze vine și aprecierea – care, pe bursă, înseamnă o creștere a valorii acțiunilor.

Dar să coborâm puțin de pe piedestalul laudelor. Până la urmă, Dorsey a luat această decizie forțat de împrejurări. Și anume moralul scăzut al angajaților: până ca Dorsey să fie numit CEO al Twitter la începutul lui octombrie, în lunile premergătoare au plecat mulți angajați din companie, o parte dintre ei din poziții importante. Deci nu e chiar un gest făcut din mărinimie, ci unul calculat – după cum afirmă chiar Dorsey:

Prefer să am mai puțin din ceva uriaș decât o mare parte din ceva minuscul

A, și înainte de a termina, o picanterie: Steve Ballmer, fostul șef al Microsoft și unul dintre cei mai criticați CEO din istoria IT-ului (după părerea mea, un agent de vânzări mediocru, dar fără scrupule, care a avut niște oportunități curioase prin care a devenit mahăr și a rămas uimitor de mult șef în ciuda incompetenței) deține, în acest moment, 4% din acțiunile Twitter – deci dublu față de Dorsey, care e acum CEO Twitter! Credeți că Ballmer ar face un gest precum al lui Dorsey? Yeah, right, nici eu.

ÎN CONCLUZIE…

Stimați tovarăși și pretini din fotoliile de conducere ale marilor companii, corporații și firme, din toate domeniile posibile: ce ziceți, merită să luați exemplul lui Jack Dorsey? Ori îl considerați nebun și rămâne cum am stabilit – angajatul e o piesă interschimbabilă, nu o ființă umană, cu sentimente și aspirații. Hai, așa, de fun, faceți un exercițiu de imaginație: cum ar fi o societate în care angajații să dețină acțiuni la firmele pentru care prestează? Iar marii șefi să nu mai fie putrezi de bogați ca acum, ci mai decenți? Sună a lume utopică sau realizabilă? C’mon, guys, aștept răspunsurile voastre. Dar nu vă-nghesuiți, pe rând, că doar suntem o societate civilizată, ce draq.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *