orice rău înseamnă-un bine

Am avut o revelaţie de curând, cu privire la cei pe care îi blamez: hoţi, politruci, îmbuibaţi, corupţi, pupincurişti, profitori, nesimţiţi & so on. Toţi ăştia cred în titlul acestui post.

Explicaţia este simplă – omul simte nevoia să facă bine şi primul căruia trebuie să îi facă bine este chiar eul său. De aici până la a neglija discernământul cu privire la persoana de alături mai este un pas chiar mic.

Câtă vreme mie îmi este bine, ce mai contează că celuilalt îi este rău? In extremis, “mie îmi poate fi bine doar dacă celuilalt îi este rău”. aka “capra vecinului”. Cel care fură o face din necesitate, după mintea lui, justificarea intrării în avutul altuia fiind lipsa de noroc în viaţă sau, mai greu de recunoscut, incapacitatea de a se descurca cinstit. În final, ţapul ispăşitor este societatea. Adică ăia care au, firarmamalor de îmbuibaţi.

Şi măcar dacă ar fi vorba despre adevăraţii îmbuibaţi… Aici suntem deja în registrul “mâine va fura un bou” (mai devreme a fost vorba despre neinteresanţii “cine fură azi un ou”). Marile tunuri nu se bazează pe o singură persoană, ci pe o reţea destul de bine pusă la punct de verigi, între care se împarte ghiuleaua. Un fel de hoţie de cumetrie cu miză foarte mare, pentru care merită să rişti. Din nou, răul are o parte foarte bună, pentru făptaşi şi familiile acestora sau cercul apropiat de prieteni, rubedenii, asociaţi.

Parcă nici nu mai putem să îi acuzăm de egoism, aşa-i? Uite câţi miliardari de carton are România! Mii! Bineînţeles, nu mai contează că o ţară întreagă a fost devalizată, iar milioane de fraieri pătimesc.

Vai, dar ce porumbel îmi ieşi? “Fraier”! E plină lumea de ei, nu-i aşa? Păi ar fi păcat să îi laşi să trăiască fără griji, dacă ni i-a dat Dumnezeu. Practic, escrocii mai fac un bine: le dau fraierilor înapoi statutul luându-le munca. Că câtă umanitate are unii!
Ăştia mari nu prea ar putea face nimic dacă nu ar fi ăştia mai mici, din umbra lor, dar care, evident, aspiră să le sufle jilţul de sub şezut cu prima ocazie. Pupincuriştii sunt mulţumiţi de sine: îi ajută pe ăia care, involuntar, îi ajută pe ei să se dezvolte. Deci fac un bine binefăcătorilor. Nu mai contează în detrimentul cui sau căror reguli de bun simţ, este de ajuns o firimitură de bine. Nu spune şi în Biblie că un strop de credinţă mişcă munţii? De ce nu ar fi la fel şi cu firimitura asta de bine, care să eclipseze o mare pată de rău.

Aşadar, propun condamnarea la moarte a idealiştilor, în frunte cu mine. Ne facem singuri rău gândind că salvăm societatea. Nene, societatea nu vrea să fie salvată, de la ce să fie salvată? Îi este bine. Le facem un mare rău celor care cred în binele zugrăvit în rândurile de mai sus. Deci facem rău, s-a-nţeles, da? Şi facem mult rău celor din jur dacă le deschidem ochii, îi va durea şi mai tare dacă vor gândi singuri. ‘r-am ai draq de intelectuali, c[ fix cultură şi civilizaţie ne trebuie.

Deci, ce facem? Ne adunăm în faţa Casei Poporului să ne dăm foc? Sau pe Stadionul Naţional să ne spânzurăm de barele porţilor? Că nu cred să existe vreun doctor care să ne prescrie atâtea somnifere de cîte am avea nevoie!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *