04/11/2015

Prima seară de proteste #colectiv: cum au fost, DE FAPT, lucrurile

Nu știu cum a prezentat mass-media mitingul de marți seara, eu am făcut parte dintre cei douăjdemii de oameni care au mărșăluit și răcnit pe bulevardele capitalei. Iar ăsta este pur și simplu punctul meu de vedere personal despre ce s-a întâmplat în ceea ce consider că este prima zi a protestelor care ar trebui să schimbe România.

Plec spre Universitate

După ce am plătit întreținerea la bloc, mno, ca un bun cetățean, îmi printez foaia A4 cu ”RespectRomania #ResetRomania Ctrl+Alt+Del” și o tulesc spre metrou. E cinci și ceva. Nu-mi dau seama dacă e vreo tensiune în aer, dacă lumea se îndreaptă, ca și mine, spre Universitate sau dacă am emoții. Cu siguranță, nu mai simt frenezia de acum trei ani, de la josbăsescu. De fapt, mi se rupe de ce vor face altceva. Eu știu că mă duc să protestez.

Ajung la TNB

E șase fără vreo douăzeci, pe treptele din fața Teatrului Național sunt vreo 20-30 de persoane, majoritatea mult mai în vârstă ca mine, cu niște priviri oarecum pierdute, dar parcă și pline de speranță: ”Vor ieși tinerii, nu se poate, trebuie să iasă”. Îmi găsesc un locșor pe una dintre trepte, lângă aleea din dreapta. Și încep să observ tabloul.

Două dube, una de la digi, cealaltă de la tvr sunt parcate în față. Nici urmă de jandarmi, dar știu eu că sunt comasați undeva pe străduțe, deja m-am familiarizat cu procedurile. Multă lume trece prin fața mea parcă impasibilă, mașinile sunt într-un iureș normal pentru ora asta, pe partea cealaltă, la fântână, parcă sunt ceva mai mulți care se opresc.

În jurul meu aud deznădejde: ”Sunt puțini, nu cred că mai vine alții”, ”Acum nu e lume, dar poate mai vin, hai și tu”, ”Dacă nu vine nimeni, plec acasă”. Chestii de astea. Ăștia tineri și nerăbdarea lor. Au impresia că e cineva care a pregătit scena pentru ei, iar, când apar, trebuie doar să-și joace un rol. Încă mai avem mult de învățat din lecția de a fi un cetățean cu dreptul de a protesta și cu obligația de a ști să protestezi și pentru ce. Dar e bine.

La un moment dat apare și Răzvan Măgureanu, redactorul-șef de la Auto Motor & Sport, ex-AutoExpert. E surescitat, are un banner antipiedone de care e mândru, dar și el e dezamăgit că nu e lume. Răbdare. Încă nu e ora 6.

Se face ora 18:00 fix

Îmi pun ”bannerul” la picioare, pentru mine a început protestul. Nu are sens să mă apuc să urlu lozinci. Încă. Deja e mai aglomerat în față la TNB. Dar peste drum deja trotuarul e blocat de oameni. A apărut și un steag acolo. Am o senzație de deja-vu, ca acum trei ani, la josbăsescu: aici, la TNB, suntem ăștia mai trecuți, mai fără vlagă, iar dincolo se adună tineretul organizat de… oare tot de Crăciun?

De undeva, dinspre Arhitectură încep să se audă scandări: ”De-mi-si-a! De-mi-si-a!”. Un grup de lângă mine începe să strige cu speranță, sunt multe voci de fete. Îmi dau seama că e o situație foarte diferită față de acum 3 ani: foarte mulți tineri sub 30 de ani, foarte multe fete, foarte mulți așa-zis hipsteri – de fapt, tineri moderni, care stau ok cu banii și care se vede că au trecut prin școli ok, au joburi, poate sunt chiar corporatiști.

Dincolo deja s-au întețit vocile, e cineva cu o portavoce dând tonul, după care se aud voci tinere, puternice, înfometate să protesteze. Și dincoace începe lumea să se agite, pentru că acum au intrat în altertă și camerele de filmat. Răzvan se ridică de lângă mine și se alătură unor gagici care au bannere mari de carton, cu mesaje inteligente. Apar de peste tot bannere, foi, toate cu sloganuri și versuri faine. E grav pentru politicieni, ăștia nu sunt masă de manevră, au IQ, nu le trebuie mici și pungi de zahăr.

E invadată strada

Încă nu m-am ridicat, stau liniștit și continuu observarea situației. Brusc, ăia de dincolo dau buzna printre mașini în mijlocul străzii, iar ăștia de dincoace urlă de bucurie și năvălesc și ei. Șoferii rămân blocați, uimiți. Polițiștii de la rutieră parcă acum se trezesc: ”Bă, nene, blocați la rond, dă prin stație că sunt pe carosabil!”.

Mă ridic și rămân uimit: sunt mult mai mulți oameni decât mă așteptam, sincer. De la Intercontinental spre rond strada e full, dar sunt și pe trotuare destui. Steaguri flutură în față, se scandează într-o mare hărmălaie, toată lumea freamătă și așteaptă următoarea mișcare. Deci, ce facem?

Aștept să văd jandarmii intervenind să-i scoată pe oameni de pe carosabil. Așa a fost acum trei ani. Acum, însă, autoritățile au înțeles că trebuie să ajute defularea populară dacă vor să aibă cât de cât sub control situația. Deci jandarmii pe care i-am văzut mai devreme au dispărut. Steagurile se pun în mișcare spre Romană. Pe toate benzile. E clar, avem undă verde. Simt că mi se umple sufletul, ajung și eu în stradă și încep să urlu, la unison cu ceilalți. Orice. Totul. Cu patimă, cu sete.

Plimbarea spre Victoriei

Suntem mulți. M-am băgat în masa de oameni mai pe la coadă la Universitate, dar deja am depășit mulți până să ajungem la Romană, dar tot mai e mult până la steagurile din față. Mă simt bine printre toți. E o mamă cu două fetițe pe o trotinetă. Mai e una cu un băiețel pe o bicicletă mică de lemn. Sunt, de fapt, mulți părinți cu copii mici printre noi. Sunt mulți elevi, studenți. Fete și băieți. De toate felurile, dar în principal ăia care, cum ar zice Moise Guran, alcătuiesc sau vor alcătui populația activă. Suntem coșmarul unei haite politice pentru care contează masele ignorante – pentru că suntem ăia inteligenți și cu gândire critică.

De la Romană, intrăm doar pe partea dreaptă, sensul spre Victoriei. Mașinile de pe celălalt sens sunt direcționate prin Amzei, cred că pentru șoferi e un coșmar. Dar dă-o-ncolo de treabă, ar trebui să fie cu noi, pe jos. Unii ne claxonează, ne aprobă. Dar mulți, din păcate, se uită dezaprobator la noi din confortul lor pe patru roți, pentru care au muncit sau au furat, nu știu. Par, însă, că nu doresc o schimbare, îi deranjează că tinerii vor să schimbe lucrurile cu care ei s-au obișnuit.

O mașină de pompieri, cu girofare. Lumea aplaudă, îi aclamă cu bucurie, pompierii râd, nu știu, li se pare incredibil. Dar au treabă, sunt în misiune, iar în fața lor mașinile nu au unde se da la o parte. Sper că nu se va lăsa cu victime la incendiul unde se grăbesc.

Am mai depășit multă lume și tot nu am ajuns la steagurile din față. În spate e puhoi. În față e puhoi. Văd deasupra o dronă. Aș vrea să văd imaginea de sus. Câți om fi, zece, cinșpe, doăzeci de mii? Am intrat în frenezia feisbucului, pun statusuri unul după altul, parcă-s cuprins de streche. E efectul protestului colectiv. pentru #colectiv. O coincidență stranie de termeni, nu credeți? Când lumea strigă ”Co-lec-tiv! Co-lec-tiv!” parcă suntem toți gâtuiți de emoție. Probabil fiecare se gândește la cei arși.

Ne grupăm în Piața Victoriei

Mareea se oprește. E un baraj firav de jandarmi, care formează un fel de ”burtă” comică în fața Palatului Victoria. Mulțimea de oameni se întinde până la trecerea de pietoni spre Antipa. Încerc să mă uit în spate, aud că mulțimea nu încape toată în piață, mai sunt și mai vin de pe străzi și bulevarde. Tunăm împotriva guvernului, dar la ora aia nu cred că mai e niciun picior de ministru prin clădirea pe care simt că aș vrea să o demolez cu privirea.

Jandarmii din fața mea sunt tineri. Cei mai mulți extrem de tineri. Încearcă să fie calmi, dar se vede cât de tensionați sunt. Sunt tineri. Mai tineri decât mulți care au fost mâncați de vii de flăcări și fum. Oare empatizează și băieții ăștia cu victimele, cu noi? Și alții se întreabă asta, ba chiar îi și întreabă. Jandarmii încearcă să fie impasibili. Dar, la un moment dat, un tip cu un copil în brațe trece prin fața lor și, nu știu cum, ăla micul pe care-l ținea în brațe ajunge în brațele unuia dintre jandarmi. Îl strânge în brațe și agentul se înroșește tot. Sar fotografii și camerele să surprindă momentul. Este, într-adevăr, un moment extraordinar, la doar doi metri de mine. Pentru câteva secunde, noi și jandarmii suntem aceiași oameni.

În stânga mea e un tinerel cu mască de Anonymous. Mă surprind camere foto și de filmare lângă el, cu foaia pe care o țin oarecum timid în dreptul pieptului. E ok, dacă imaginile astea or să-i inspire și pe alții, filmați, fotografiați, dați pe sticlă, vorba aia. ”De-mi-si-a! De-mi-si-a!”. ”A-sa-si-nii! A-sa-si-nii!”. Și câte și mai câte, lozinci în valuri. Mă întreb cum se aude ecoul, cât de departe, la câți ajunge și pe câți îi pătrunde. Douăjdemii de bojoci răcnind împotriva a 26 de ani furați. Avem tot dreptul să-i linșăm pe toți politicienii, e un gând periculos, dar nu-l putem renega.

Cât timp a trecut? Nu știu, netul nu mai merge, lumea nu poate da telefon. E un blocaj generalizat, cică e doar o celulă pentru telefonia mobilă. Serios? Eu cred că e din cauza aparaturii de la Palatul Victoriei, poate ne și bruiază băieții lui Oprea, cine draq știe pe ce se duc banii de la bugetul apărării? Evident, ăștia extremiștii și conspiraționiștii fac și ei parte din mulțime. Și ei sunt ai noștri. Unii sunt trecuți de 40, au prin mineriadele, revoluția, văd altfel lucrurile decât tinerii de lângă mine.

Plecăm pe Bulevardul Victoriei

Probabil din dronă se vede ca și cum un lichid se scurge dintr-o pungă într-o țeavă. Lumea e deconcertată, ce se întâmplă, gata, ne răsfirăm? E doar ora opt și ceva… Plecăm spre primăria lui piedone! Huiduim cu sete, între blocurile de pe Victoriei chiar și pe noi ne uimește ecoul nostru. ”Ieșiți din casă, dacă vă pasă” sună atât de acuzator la adresa inerților sau nepăsătorilor.

Iar o iau la picior mai repede. Am auzit de la cineva că tembeliziunile ar fi spus că suntem niște sute (probabile antena3eaici și romaniatvkkt) sau niște mii (probabil tvr). Pe dracu, la cum am inundat Victoriei suntem zeci de mii. Mă urc pe unul din stâlpișorii ăia acuzați că pot produce victime, undeva pe la jumatea bulevardului: în față puhoi, în spate puhoi. Aud din toate părțile: ”Nu credeam că o să fim atâția!”. Da, așa e, românul nu știe ce forță poate avea. Dar redescoperă, după 26 de ani de sacrificii.

Ajungem în piața Constituției, la ”cartoful din țeapă”. Gălăgia e în spate, aici lumea nu prea face scandal. Normal. În fața ministerului lui oprea s-a ținut un moment de reculegere, cât s-a putut în condițiile date. Aici sunt jandarmi parcă mai duri decât am văzut la Victoriei, evident, trebuie să apere teritoriul lui șefu. Îmi croiesc drum până în față, lângă jandarmi. Clădirea e întunecată. Cineva le reproșează jandarmilor că motociclistul era unul de-al lor, cum de îl protejează pe oprea. Jandarmii strâng din dinți, trebuie să urmeze ordine, trebuie să se forțeze să nu-și expună gândurile.

Spre Casa Poporului

Ni se face scârbă de oprea, întoarcem spatele ministerului, pornim în jos spre Dâmbovița. Tunăm printre clădiri. E deja frig, începem să simțim oboseala. Sau poate doar eu? Trec podul și mă uit în spate. Nu văd unde se termină mulțimea. Poliția rutieră își face treaba, oprește mașinile și ne lasă cale liberă. Ce chestie, ca și cum ar trece oprea cu coloană oficială.

Ne apropiem de Casa Poporului. Din nou ne apucă un val de indignare. ”Toa-te par-ti-de-le, a-ceeași mi-ze-ri-e!”. Foarte potrivit. Încă un simbol pe care l-aș demola. Plus ăla care se construiește în spate, catedralamântuiriineamului. Huiduieli și înjurături cu sete la adresa clădirii tăcute.

Un incident neplăcut: un băiat prea zelos a sărit gardul pe peluza casei și arată degetele din mijloc. Jandarmii l-au ochit, se îndreaptă spre el. Tipul fuge spre drum, dar e prins de jandarmii care au ajuns înainte lui la gard. Începe o busculadă, negociatorii jandarmilor încearcă să vorbească cu tineri care provin vizibil din rândurile galeriilor și care cam caută motive de gâlceavă cu ”gaborii”.

Până la urmă, situația se detensionează, jandarmii îl lasă pe fraier să plece, ne îndreptăm spre primăria lui piedone. Deja galeriștii sunt prea vocali, ceilalți par deranjați. Cumva am ajuns în fața mulțimii și îmi dau seama că puhoiul încă e imens.

La primăria sectorului 4

Gardul e păzit de un rând de jandarmi. Puțini, curios de puțini. Camerele de filmat sunt lângă ei. Sunt, cum s-ar zice, în prima linie, chiar în nucleul celor care dau tonul de la portavoce. Crăciun are acum ochelari, dar tot agitat a rămas, jos pălăria că nu a renunțat la activism. Scandăm, urlăm. În scurt timp toată zona se umple ochi, oameni pe stradă, pe trepte.

Mă strigă cineva. E Dan, fostul vecin de la garsonieră. Vine de la muncă, e un tânăr energic, are doi copii mici, pentru ei vrea o Românie mai bună. Am împărțit frigul la Universitate acum trei ani, am trecut amândoi prin dezamăgirile de atunci. Eu sunt răgușit, el are vocea mai fresh. Îl sună soția, e deja trecut de zece seara, ”sunt cu oraan, da, vin, mai stau puțin”.

Brusc, prind cu coada ochiului ceva aruncat spre jandarmi. Două secunde mai târziu explodează o petardă. Alte două secunde mai târziu, jandarmii și-au pus căștile în cap și au luat poziție de ”pregătiți să vă luăm la omor”. Realizez că sunt în mijlocul unui grup de galeriști, tineri bezmetici, ”criminali, gabori criminali!”, ce dracu, iar trecem prin situația asta penibilă în care niște idioți deturnează protestul nostru pentru că vor să-și continue confruntările stupide de pe stadioane?

Încerc să fiu rezonabil cu unul dintre ei ”omule, așa mai mult rău faceți, le dați motiv să dea buzna peste noi, vrei să o ia pe coajă toți de aici?”. N-am cu cine. Se apucă să sară ca la un concert de punk, brusc realizez că n-ar fi ok să-mi cadă vreunul în spate, că și așa sunt cu probleme la coloană. Un altul arucă niște sticle de plastic spre jandarmi. ”Bă, de ce faci asta, serios?!”. N-am cu cine.

Ăștia cu portavocea parcă de-abia acum realizează că e o situație sensibilă, încearcă să schimbe registrul. Jandarmii se uită în direcția mea, dar știu că nu eu sunt vizatul, știe bine ei ce ”mușterii” au. Mă apucă dracii. ”Hai spre Universitate” răcnesc în direcția lui Crăciun, nu cred că m-a auzit, eu plec de acolo, le spun și altora că riscă să se lase cu bătaie. Îmi pare extrem de rău. Pentru că îmi dau seama că, din cauza unor puști tembeli, iar există riscul să le dea galeriile apă la moară autorităților să disipe mulțimea, să ne interzică să ieșim zilele următoare, etc. Păcat, o petardă să strice toată seara.

Finalul pentru mine, dar protestele continuă

Mă strecor printre oameni. Drace, suntem mulți. E plin până la fostul (sau actualul?) Bingo, mai sunt și spre Casa Poporului. Mă uit în spate, lumea a început să plece dinspre primăria lui piedone, nu-mi dau seama ce zgomote aud, dar parcă nu sună a bătaie. Probabil s-au potolit băiețașii ăia din galerii, poate au înțeles că nu e vorba de răfuiala lor tembelă, ci de 32 de oameni morți în chinurile iadului.

Gagicile cu bannere mari, pe care le-am văzut inițial în față la TNB, strigă după grupurile răzlețite să se adune în față la Casa Poporului. ”Nu plecați acasă, copii, haideți aici, în stânga, aici”. Se merge haotic pe stradă, poliția nu e pe aici, șoferii încearcă să fie precauți, e cam haos. E unșpe noaptea, sigur nu mai prind metroul.

Mă uit iar în spate, mulțimea e departe, nu știu ce vor să mai facă. Dar mai sunt și mulți ca mine, care se îndreaptă deja spre casă. Sau poate spre Universitate. Nu știu, mă simt obosit. Sincer, aș fi vrut să mergem spre locul tragediei, dar suntem așa de mulți pentru spațiul ăla mic încât sigur vor apărea probleme.

Am ajuns în parcul Izvor, e clar că mulți pleacă spre casă. E deja al naibii de frig și nu mai are rost să țin foaia, mi-au înghețat degetele. Se aude un vuiet din direcția de unde am plecat, poate că grupul care a mai rămas se îndreaptă spre Universitate. Nu știu. Eu mă retrag zgribulit, o iau rapid la pas, am ceva de mers până acasă.

Învățăminte?

PENTRU NOI. A fost o seară peste așteptări, au ieșit mulți, foarte mulți. Dar pot fi mult mai mulți. Trebuie să fim mai mulți. O sută de mii. Juma de milion. Aici trebuie să se ajungă. Asta înseamnă presiune populară, asta bagă spaima în băieții care se țin așa de strâns de ciolan. Doar așa pot înțelege și creierele lor spălate de hoție și corupție că nu-i mai vrem.

E un exercițiu de democrație pe care l-am adus la un nivel ceva mai bun după 26 de ani de diverse alte exerciții. Păcat că a fost nevoie de un incident sinistru, care se adaugă altor incidente. Care s-au tot adunat în conștiința populară. Nu e cazul de teamă. Nu e cazul de nepăsare sau de impresia că ieșitul în stradă nu va schimba nimic. Tinerii trebuie doar să fie mai răbdători, mai perseverenți. Protestele astea sunt foarte mult un joc psihologic. Le arătăm nenorociților că suntem demni și că le suntem superiori.

”Violența este ultima armă a incompetenților” spunea Asimov. De aceea nu petardele, nu confruntările fizice sunt soluția. Ci presiunea psihologică, prin masele care tună și duduie. În lipsa demisiilor așteptate, din păcate se va ajunge și la intervenție fizică. Dar nu în stilul extremist al galeriștilor, ci tot așa, prin presiune pas cu pas.

Apropo de galerii: este nevoie de ele. Și ei sunt oameni ca și ceilalți. Sunt extrem de folositoare verva și glasurile lor experimentate. Doar atitudinea provocatoare la adresa jandarmilor trebuie ținută în frâu. Pentru că pur și simplu riscă să distrugă protestele legitime. Deci am rugămintea să li se explice și băiețașilor de aseară, care au aruncat petarda, că trebuie să fie o idee mai deștepți ca să nu ia decizii proaste.

PENTRU VOI. E foarte ușor pentru cineva care a ieșit în stradă să-și exprime nemulțumirea față de cei care nu au ieșit. Și să îi blameze, înjure, acuze. Dar nu e o atitudine binevenită, deoarece înseamnă că începem să ne întoarcem unii împotriva altora – și asta este ceea ce vor autoritățile. Unii nu au ieșit de teamă. Alții din neîncredere. Da, sunt și cei ignoranți sau cărora nu le pasă sau care chiar nu vor să se schimbe lucrurile, pentru că așa li se pare lor că e ok, ca să nu fie mai rău. Și mai sunt și cei care au altceva de făcut, pentru că viața decurge și fără #colectiv sau proteste.

Însă, în virtutea exercițiului democratic despre care vorbeam mai devreme, ar trebui să faceți un efort de logică. Puțini oameni nu pot rezolva problemele tuturor, cu cât suntem mai mulți, cu atât presiunea e mai mare și nu e cazul să vă fie teamă de bătăi, băgat la dubă, arestări sau alte bau-bauri. Dimpotrivă, intoxicarea în fața televizorului e mai gravă, deoarece gândirea critică e manipulată fără să vă dați nicio clipă seama. Dacă vii în stradă alături de ceilalți, înțelegi mai bine ce înseamnă spiritul adevărat de solidaritate.

Cel puțin așa cred eu. Merită încercat. Dacă tu nu crezi că se vor schimba lucrurile, de ce s-ar schimba ele de la sine? Exact pe inacțiunea ta se bazează cei pe care îi înjuri. Conștientizează lucrul ăsta și poate vei descopăeri că nu e, de fapt, deloc greu să faci pasul și să te alături celorlalți. Orice om în plus contează, orice voce suplimentară face mesajele mai puternice, orice prezență în plus legitimează și mai mult protestul.

PENTRU EI. Da, vă înțeleg, aveți o clică, o mafie, o caracatiță economică sprijinită de securistoizi, de bănci, de biserică, de aparatul administrativ. Vă credeți invincibili, iar pe noi ne vedeți ca pe o masă de manevră, care există doar ca să vă servească pe voi. Aveți o mentalitate eronată, știți și voi asta, dar vă complaceți în mocirlă ca și porcii din ”Ferma animalelor”. V-ați dat seama că onoarea și etica nu-ți aduc milioane cu toptanul și nici impresia aia de atotputernic. Deci sunteți niște jegoși și v-ați anihilat conștiința.

Dar până unde sunteți dispuși să mergeți pentru a păstra sistemul corupt în funcțiune? Vreți să ne bateți, împușcați, călcați cu tancurile? Credeți că jandarmii, polițiștii și militarii sunt doar niște marionete pe care le comandați cum vreți voi? Credeți că băieții și fetele, bărbații și femeile, copiii și bătrânii care au ieșit la protest sunt chiar așa de ușor de speriat? Credeți că zeci de victime arse pot fi uitate mâine?

Poate că da, poate că nu. Eu personal aleg nu. Și la fel au făcut-o și cei 25.000 alături de care am mărșăluit și scandat marți seara. Și la fel o fac și niște alte milioane de locuitori în gândul lor. Există o limită, iar vouă v-a sunat ceasul. Doar că încă nu vreți să realizați lucrul ăsta. Nu-i nimic, vă facem noi să înțelegeți. Continuăm.

Diseară, din nou

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *