problema mea (1)

Iliescule, ştii care e problema mea? Zâmbetul matale i-a făcut pe toţi pensionarii ţării şi pe nevinovaţii mai grei de cap de la ţară să creadă că doreşti binele României în calitate de preşedinte. Numai că, indiferent că ai profitat de pe urma revoluţiei sau a loviluţiei (cum nu-ţi place să fie numită), matale ai fost un preşedinte ahtiat după jocuri politice, atât la nivel înalt, cât şi faţă de supuşi.

În primul caz, aspiraţiile matale de a fi, la fel ca şi Ceauşescu, o imagine emblematică în politica mondială au dus la manevre de genul celor din războiul rece. Între comunismul pe ducă din ameţita fostă URSS şi capitalismul brusc şi inuman instaurat de vestici în ţărişoara noastră, cred că te-ai simţit prins mult mai incomod decât între seceră şi ciocan. Aşa că ai făcut pe băiatul şmecher şi i-ai lăsat pe toţi străinii să ne aia, ca să te bată pe spate şi să-ţi zică lider regional. Bravo, moşule, ne-ai transformat în carne vie pentru himerele tale de preamăreţie frustrată.

Pe plan intern, degeaba nu recunoşti că ai vrut să păstrezi sistemul comunist, sub papuc toată lumea, cu matale în frunte. Pun pariu că secretele mineriadelor ne vor dezvălui că Iliescu a fost un mare poet, care, ajutat de muza Securitatea, a dat naştere nemilosului Luceafăr al huilei pentru a înfrâna dorinţele de deschidere şi dezvoltare ale celor numiţi, încă, generaţii de sacrificiu. Ai vrut să rămâi în amintirea neamului drept un erou naţional – da, vei rămâne, sper ca manualele de istorie să menţioneze că ai fost (şi, tulai doamne, încă mai eşti) eroul prostimii şi speriaţilor de schimbare. Pentru că noi, restul, nu am zice ba ca voluntari în plutonul de execuţie de la Târgovişte, unde ai putea să îl urmezi respectuos pe dictator, cu spatele la zid.

Deci, bre moşule. Problema mea e că ai contribuit din plin la distrugerea generaţiei mele. Problema mea este că ai fost tătucul celor mai mari mânării de după revoluţie şi ai crescut la sân mari vampiri pesedişti. Problema mea este că m-ai da bucuros pe mâna fostei securităţi, pentru că te simţi jignit în amorul propriu – de fapt, adevărul doare, dar asta este problema matale. Problema mea este răzbunarea nu-şi mai are sensul: la ce bun să te mai mazilim acum? Măcar zâmbetul să ţi-l demitizăm, că încă mai dă speranţe deşarte limitaţilor în gândire.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *