Procurorul diavolului!

Unde diavolul este chiar automobilul. O să spuneţi că am înnebunit: adică susţin sus şi tare că sunt un împătimit al automobilului şi, totuşi, îl acuz? DA!

(avertisment: următorul text este foarte lung. cine nu are răbdare, este rugat să ajungă cât mai repede la concluzia previzibilă, din josul paginii. nerecomandat negativiştilor sau celor care nu vor să accepte realitatea)


Marea problemă a maşinilor este poluarea. Mi-am dat seama de acest lucru pe propria piele, pardon, cu propriul aparat respirator. Mai întâi, un mic remember: Baia Mare este cunoscut pentru gradul scandalos de poluare – într-o zi chiar mi s-a întâmplat să simt pregnant sulf în gură, încât am fost la un pas de a-mi vărsa maţele în mijlocul străzii. Atunci, la 14 ani, am realizat că poluarea este un duşman real, invizibil şi, din nefericire, ignorat.

Şi acum, experienţa legată de maşini. Pe lângă neplăcerile datorate fumului de motorină scos de autobuzele, camioanele şi maşinile de familie arhaice, am apucat să experimentez şi sufocarea poluării adevărate. Mi s-a întâmplat într-o vară, în Bucureşti, acum vreo 5-6 ani, în centrul zero: în faţa Teatrului Naţional. La o temperatură de peste 30 de grade, pe lângă efectele căldurii m-am pomenit că nu mai pot respira, ba chiar mă sufocam de-a dreptul cu ceva. Nările şi gura îmi erau îmbâcsite de smog, iar plămânii păreau că ţşi vor da obştescul sfârşit dintr-o clipă în alta. La doctor mi s-a spus clar: efectele poluării – ce căutam la ora aia şi pe căldura aia în punctul cel mai poluat al Bucureştiului? Eu sunt de vină! De parcă aş fi căutat poluarea cu lumânarea…

Am căutat (şi găsit, evident! pe internet, e adevărat…) studii referitoare la poluare în România, iar rezultatele acestora mi-au făcut pielea găină. Ba chiar, mânat de un spirit civic, am încercat să le aduc şi altora la cunoştinţă ce aflasem: discuţii cu prietenii, aluzii în articolele din revistele unde scriam, ba chiar şi un mic “show” în faţa colegilor. În cel din urmă caz, feedbackul aproape m-a făcut să văd negru în faţa ochilor.

Practic, mi-am dat seama că oamenii, ca societate, sunt atât de dependenţi de câteva lucruri în viaţă, cum ar fi şi automobilul, încât nu vor să vadă mai departe de interesul propriu. Aş putea face o paralelă cu fumătorii, cel mai bun exemplu fiind chiar tatăl meu, fumător cu probleme pulmonare, ca atâţia alţii în România. Fumătorul, deşi a aflat şi îşi dă seama că acest viciu este nociv, continuă ca un catâr să se pună de-a curmezişul gândirii logice şi preventive, săpându-şi groapa în continuare cu unul sau două pachete pe zi. Pe lângă nevoia fiziologică a corpului, care s-a obişnuit cu acest drog şi nu mai poate renunţa benevol, intervine şi trufia psihologică: “nu-mi zici tu mie ce să fac!” sau “cine eşti tu să-mi arăţi ce e rău şi ce e bine?”. Ăştia suntem, oricât ne-ar displace unora chestia asta (hai, că am şi eu viciile mele, nu o să dau în cap fumătorilor acum…).

Cum ar veni, un fumător pierde pe două planuri: fizic şi financiar. Sănătatea se duce de râpă încet şi sigur, iar portofelul se goleşte sigur mai întâi pe porţia de ţigări zilnică, iar apoi pe medicamente şi tratamente.

Urmând aceeaşi logică, maşina a devenit un obiect care face parte din conştiinţa noastră. Societatea dezvoltată se mişcă musai pe roţi, iar un om modern nu se poate numi astfel dacă nu are maşină. Practic, maşina a devenit unul dintre obiectele indispensabile din viaţa unui om, alături de casă, frigider, calculator, aragaz, mobilă, baie. Deci cum naiba să îndrăznească cineva să demonteze necesitatea acestui drog?

În timp ce mi se pregăteşte rugul, trebuie să remarc: ideea în sine, a automobilului ca mijloc de transport personal, care îţi conferă libertate de mişcare şi are un puternic caracter util, nu este rea deloc. E chiar de lăudat – blamez modul în care este pusă în practică. Plus dezinvoltura cu care ideea în sine este stoarsă de profituri extraordinare.

Mai întâi, modalitatea de propulsie, cu motorul cu ardere internă, care utilizează combustibili fosili (benzina sau motorina). Este una dintre cele mai proaste soluţii găsite de omenire: pe de o parte, randamentul este execrabil (în cel mai bun caz se ajunge la 40% – ca în bancul cu becul, pentru care trebuie cinci poliţişti să îl înşurubeze); pe de altă parte, emisiile rezultate în urma arderii contribuie cu o treime la efectul de seră, care o să transforme încet Terra într-un cuptor cu microunde, unde se perpelesc şase miliarde de negri mititei şi proşti. Proşti, pentru că sunt manipulaţi de o mână de negri mititei deştepţi, grupaţi în jurul intereselor petroliere care îngroapă cu miliardele de dolari vocile ecologiste.

După aceea, vorbim de o poluare conexă, a mediului înconjurător. Automobilele se bazează, în proporţie de 80%, pe metale. Iar industria metaliferă conduce la afectarea ecosistemului peste tot în lume – la noi cel mai mediatizat caz este Roşia Montana (care nu are neapărat legătură cu domeniul auto, dar este un exemplu elocvent ca distrugere în numele tehnologiei). Plus alte materiale, pentru obţinerea cărora industria îşi are contribuţia ei mare la creşterea poluării per ansamblu.

Cum stăm cu sănătatea? Din ce în ce mai rău, putem fi siguri. Normal că tot din cauza poluării, că doar nu din cauza caprei vecinului, pe care chiar nu mai putem da vina tot timpul. Ajungem într-un cerc vicios: folosim lucruri care poluează, deci care ne dăunează sănătăţii; le folosim, de obicei, în munca noastră, din care câştigăm bani; bani pe care îi investim atât în lucrurile care ne afectează sănătatea, cât şi în mijloace (a se citi medicamente şi tratamente) de îmbunătăţire sau menţinere a sănătăţii. Practic, trăim şi muncim ca să ne putem face rău singuri. Este atât de comic la un moment dat tabloul, încât nu mai insist – remarc doar paralela cu fumătorii…

Nu doar poluarea este un atribut al automobilului, ci şi securitatea. Accidentele rutiere sunt cele mai devastatoare ca număr de victime, cu mult peste rezultatele accidentelor feroviare, navale şi aeronautice. Orice automobil este, la ora actuală, un potenţial sicriu pe roţi, mai mult sau mai puţin sigur. Bineînţeles, există organisme autorizate care măsoară gradul de securitate al unui automobil. Dar şi aici sunt multe de discutat, concluzia fiind că aceste standarde avantajează mult mai mult constructorii, nu utilizatorii maşinilor.

Cheltuielile? Sunt multe: de la achiziţionarea automobilului, trecând prin întreţinerea acestuia, banii investiţi de oameni în maşini sunt mulţi, foarte mulţi.

Deocamdată am obosit, revin :)

CONCLUZIE

Poluarea este un fenomen global izvorât din egoismul individual. Nu cred că există cineva care să nu fi dat vina pe ce fac ceilalţi, practic prin “şi alţii fac la fel, ba chiar mai rău” persoana în cauză disculpându-se. “Toată lumea are maşină, toată lumea poluează, de ce să nu o fac şi eu? Ce mai contează un gram în plus de poluare şi de la mine?” Sună cunoscut, nu?

Din nefericire, inerţia maselor este foarte mare. Unul ca mine încearcă să facă ceva prin aceste mesaje prea lungi şi prea plictisitoare, dar efectul este aproape invers: în loc de alarmă, ajung să fiu luat în derâdere. Iar marea problemă nu este ego-ul meu, că o să ajung la “v-am spus eu!” – problema este că atunci chiar nu se va aplica “cine râde la urmă râde mai bine”. Şi nici mustrările generale de conştiinţă nu vor fi suficiente pentru ca generaţiile unui secol de dezvoltare tehnologică fără discernământ să fie iertate de urmaşii noştri.

Oricum, voi reveni cât mai des pe subiectul ăsta :)

2 Comments

  • ei… si rezolvarea?

    suntem constienti ca automobilul e poluant si ca peste 10 ani s-ar putea ca Trra sa nu mai fie o planeta albastra ci una gri.
    suntem constienti ca masinile care ruleaza cu viteza mare sunt adevarate instrumete ale mortii.
    suntem constienti ca o masina noua e o imensa gaura in bugetul familiei.

    si cu toate acestea:
    masinile noi sunt din ce in ce mai mari (si nu intotdeuna este nevoie)
    au motoare din ce in ce mai mari (care consuma aceeasi cantitate de combustibil) si care dezvolta o putere mai mare (de care teoretic nu este nevoie)

    Nu am vazut nici un producator care sa se laude ca “noul nostru motor este mai mic, mai usor, consum mai putin dar dezvolta aceeasi putere”, iar noi avem orgasme in fata unor masini cu motoare imense (dar cu randamente ridicole), ne bucuram la volanul unor dieseluri moderne si nu ne uitam la dara de fum negru pe care o lasam in urma la demarajul in tromba pe care ni-l ofera

    Acum ceva vreme o firma americana a construit o motocicleta electrica pentru “commuting” cu o autonomie mai mult decat suficienta (vreo 90 km) si cu un pret acceptabil (5000 $)

    A DAT FALIMENT

  • Normal că a dat faliment. normal pentru o lume în care interesele economice sunt dictate de raţiuni petroliste. Şi în domeniul auto s-au întâmplat cazuri de astea, stai liniştit.

    Soluţia propulsiei hibride are succes deoarece (încă) nu este un ghimpe foarte mare în coasta petroliştilor. Până când industria petrochimică se va reorienta, probabil spre combustibilii bioecoogici, hibrizii le vor păstra o cotă destul de ridicată de profit petroliştilor.

    Ţin să te contrazic la o fază: cam toţi producătorii se laudă că motorizările noi sunt mai mici, mai economice, mai puţin poluante şi mai puternice. Problema este una de marketing: oamenii înţeleg prin evoluţie creştere. Pentru orice.

    De aceea, VW nu poate pretinde că noul lor motor cu dublă supraalimentare, de 1,4 litri, este înlocuitorul lui 1,8 turbo… Nu acceptă publicul aşa ceva.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *