29/10/2015

Sicriul, morcovul și românu’

E șase și ceva dimineața. De undeva mi se insinuează în somn un descântec. Ba nu, o incantație. Mă trezesc treptat ca să realizez că, de fapt, aud un popă cântând prohodul deasupra capului meu. Nu, nu e un coșmar, e realitate. Realitatea din spălătoria de deasupra garsonierei în care locuiesc. Pentru că în spălătorie a fost depozitat peste noapte corpul neînsuflețit al unui decedat, la căpătâiul căruia se aude acum vocea baritonală a preotului. La 6 dimineața.

Cum să te mai apuce somnul în condițiile astea? Te apucă meditația.

Îmi amintesc de ziua precedentă, când am auzit pe coridor vociferări pe la ușă. Precaut, ca o babă speriată, m-am dus să arunc un ochi pe vizor. Și am văzut câțiva muncitori odihnindu-se lângă un sicriu. Pe care după câteva secunde l-au pus iar pe umeri și au pornit-o pe scări în sus. Spre etajul nouă, la spălătorie – după cum am realizat de-abia acum, dimineața.

Ei bine, imaginea asta, cu oamenii ăia uitându-se oarecum deznădăjduiți spre sicriu înainte de a icni ridicându-l pe umeri și procesiunea chinuitoare de a urca scările unui bloc turn cu sicriul ăla în spate, mi se pare o metaforă din categoria ”haz de necaz” pentru situația poporului din care fac parte. O caricatură a unei Românii debusolate și prinsă în menghinele unei vieți pe care nu o înțelege, dar pe care, din inerție, continuă să o trăiască în timp ce populația este consumată.

Practic, România este un sicriu pe umerii poporului, care urcă de douăjcinci de ani treptele unui bloc vechi, da’ proaspăt spoit, iar din sicriu clasa conducătoare îi menține în mișcare pe truditorii de dedesubt prin intermediul morcovului. Sicriul, morcovul și românu’ – asta e imaginea pe care o am în cap la șase-și-ceva în această dimineață, după ce m-a trezit preotul.

Cu morcovul ăla sunt amăgiți salahorii din când în când, taman în momentele când au impresia că nu mai pot, că trebuie să lase jos sicriul devenit din ce în ce mai greu. Păi nu e de mirare, de când tot urcă treptele alea, ”spre penthouse, unde ne va fi bine!” după cum le strigă clasa conducătoare, unii au îmbătrânit, alții au dezertat spre alte blocuri, iar o parte se fac doar că pun umărul la treabă, iar cei care chiar susțin sicriul simt o presiune și mai mare.

Din timp în timp, clasa conducătoare mai rupe bucățele din morcov și le mai aruncă slujitorilor: mai o creștere salarială, mai o reducere de TVA, mai o inaugurare de trepte găunoase… Înțelegeți ideea. Dar avem și reversul medaliei. De multe ori morcovul le este vârât în partea dorsală cărătorilor: mai o criză economică, mai o criză parlamentară, mai o închidere de fabrică și concedieri masive, mai un bau-bau cu război cu rușii sau păruială cu ungurii ori cu invazia refugiaților.

Între timp, dintre ăia care cară sicriul sunt și cei care urcă în sicriu și se alătură clasei conducătoare. Mulți pentru că s-au săturat de greutate și vor mai mult din morcov. Puțini pentru că au impresia că pot face dreptate, dar ori sunt aruncați ”peste bord” de conducătorii mai jmecheri, ori prind gustul morcovului. Care, surpriză, e un ciolan deghizat în morcov. Pe care ăștia din sicriu îl ling la unison de cele mai multe ori, iar uneori și-l dispută mai ceva decât maidanezii ăia din parcul de lângă bloc.

Și toată procesiunea asta tot urcă treptele. Spre etajul ăla final, care nu-i al vostru, nici al strămoșilor voștri, ci al urmașilor-urmașilor voștri… ”Mai e mult până la penthouse-ul cu lapte și miere?” se întreabă cărătorii. ”Mai e, mai e, hai că mai avem câteva etaje doar” grohăie cei cărați. Și lucrurile continuă.

Mai auzi câte-o biserică promițându-ți pe tonuri hipnotice câte-n lună și-n stele și-n biblie și o parte dintre cărători se simt înflăcărați, își fac niște cruci, mai pupă niște moaște coborâte cu fală din sicriul de deasupra și mai înghit câte-un mic prea-fericit și dă-i înainte. Mai uiți de greutatea sicriului când te pierzi în urmărirea unor show-uri de tip ”entertainment fără sens”. Mai simți câte-un bici pe spinare din partea ălora cu epoleți și girofaruri. Dar, în general, te adâncești într-o psihologie de vită care trage din inerție la jug, uitând care este scopul și așteptând cu resemnare să se termine totul.

Iar, când se termină, te oprești pentru o fracțiune de secundă, te prăbușești, ceilalți calcă peste tine și te prăvălești pe scări în jos. De fapt, nici nu mai contează, nu mai simți nimic, ești altceva. Ai scăpat de căratul sicriului cu morcov. Neantul sau o altă viață – orice e mai bun decât sicriul ăla nenorocit, nu?

Sicriul, morcovul și românu’ – tabloul pe care vi-l ofer în această dimineață însorită de toamnă. Bună dimineața!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *