Totuşi, trăim în România lipsei de eficienţă vecină cu miserupismul

Mă folosesc de acest blog pentru a-mi exprima durerea şi of viaţa mea în legătură cu birocraţia tembelă de la noi, care ar putea fi destul de uşor combătută prin alegerea în posturile de decizie a unor minţi destupate la creier.

Mă refer aici la sediul poliţiei rutiere din Bucureşti, unde te duci să îţi înmatriculezi ce ai de înmatriculat – în cazul meu Aprilia Pegaso.
Clădire modernă şi faină, dar la care nu ai nici o indicaţie cum să ajungi – doar din vorbe, pentru că indicatoarele necesare sunt excelente, dar lipsesc cu desăvârşire. Iar pe ea ce scrie? Nişte litere, iniţiale ale unei denumiri lungi şi plictisitoare, care nu îţi dă absolut nici o idee că acolo este locul unde trebuie să te opreşti.

Buuun. Hai, că dacă treci de primul hop, cu localizarea, se cheamă că ai IQ bunicel. No, hai să mai băgăm nişte hopuri, ca-n poveşti, că românului îi şade bine cu basmele.

Primul este că, atunci când intri şi vezi cât de frumos este amenajat totul, scapi de toate grijile şi îţi vine să urli “am intrat în Europa, în sfârşit!”. Dar strigătul de fericire îţi rămâneîn gât când vezi că, încă de la ora 8, toate ghişeele pentru înmatriculare sunt ocupate şi cozile din fostul sediu de la Udrişte sunt aceleaşi.

De ce naiba, când există panouri cu numere de ordine? Pentru că încă nu s-a dat drumul sistemului, iar conţopiştii din spatele tejghelei sunt de părere că nici nu ar trebui dat drumul, că e mai bine aşa, cu cozile alea comuniste (faza cu cozile comuniste am adăugat-o io, ei doar au gândit-o…).

Bun, dacă la ora 8 să zici că nu ai mult de stat, ţine-te bine dacă ajungi la ora 12 – când am ajuns eu, după ce am umblat val vârtej prin tot Bucureştiul să fac RAR-ul la motor, să plătesc taxele, să fac rost de hârţoage, etc. La ora 12, aşadar, doar jumătate dintre ghişee erau active, iar numărul de oameni adunaţi la ele depăşea 200!

inmatriculare-bucuresti.jpg

Inutil să mai precizez că am stat la coadă 3 ore până am ajuns la ghişeu! TREI ORE! În condiţiile în care alergătura după toate cele, care în mod normal ar fi durat trei zile cu maşina, am terminat-o în patru ore cu motorul. INADMISIBIL, stimabililor de la prefectură! Sau tovarăşi incapabili?…

Şi asta deoarece, în loc să fie toate ghişeele deschise, erau doar jumătate, după cum am precizat. La ce bun numerele de ordine? Păi ca să nu se mai încingă spiritele, băi! Că întotdeauna se găsesc dobitoci şi tupeişti care se bagă în faţă, în ciuda faptului că sunt în incinta poliţiei.

OK! Hai că suntem în România, ne-am lămurit. Dar atunci de ce naiba mai există plăcuţele astea imbecile?

inmatriculare-bucuresti-atentie.jpg

“Atenţii” – adică, mă-nţelegi, tot românul ştie că e vorba de şpagă. De parcă asta îl împiedică pe cutărescu să îl cheme pe nu ştiu care din spate şi să îl întrebe în gura mare dacă nu e căpitanul y, să intre la el, aşa, să-l audă toată populimea care stă la coadă şi crede că orice scrie pe pereţi se mănâncă.

Deci, băi, suntem români şi români vom rămâne până vor veni chinezii să ne dea afară din ţară!

De ce? Pentru că stimabilii ăştia de la prefectură sau poliţie sau cum or mai fi împărţiţi consideră că “merge şi aşa” e împământenit la români. Românii ăştia, care de câte ori vin să îşi înmatriculeze maşina sau motorul? Rar, o dată la câţiva ani, nu? Aşa că psihologia pe care se bazează stimabilii respectivi este “lasă, bre, de ce să fluidizăm procesul ăsta, când oricum românul înghite şi, după ce scapă de toate formalităţile, îi trece de critici şi alte cele”.

Nea Furdui Iancu, hai, tonul la hitul ăla naţional, care ne-a falimentat conştiinţa: “NOI SUNTEM ROMÂNI!”, ce plm.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *