umanitarele de crăciun – ajutăm oamenii sau nu?

În final, răspunsul va fi DA, însă nu 100%. Oi fi eu cârcotaş din fire, dar am câteva argumente.

Recent am participat la o acţiune umanitară, realizată de clubul Off-road Adventure Romania, unde s-au strâns în jur de 40 de maşini de teren, un record în materie. Trebuie menţionat că aproape toate cluburile de off-road din ţară iniţiază astfel de acţiuni umanitare, anual, în preajma sărbătorilor, deci nu este un lucru nou.

Pentru mine, însă, a fost o experienţă nouă, deoarece a fost prima acţiune de acest gen la care am participat. Chiar dacă am luat un Mitsubishi L200 în numele promotor.ro (hai, lăsaţi-mă, că nu le fac reclamă celor de la Mitsu…), am fost prezent acolo în primul rând ca om – ba am şi strâns o mică sumă de bani de la colegi + prima mea de crăciun + nişte plase de haine de la alţi colegi. Şi Mitsu L200 chiar şi-a făcut treaba, deoarece a transportat aproape o tonă de ulei şi sucuri, deci am fost util!

Ok, dar să revin la substratul problemei. În general, cei pasionaţi de off-road sunt oameni cu venituri peste medie. Este de lăudat că de sărbători se gândesc să îi ajute pe cei nevoiaşi, faţă de alţi oameni cu venituri chiar mult prea mult peste medie, care se gândesc cum să epateze şi cum să facă şi mai mulţi bani la anul. Oamenii ăştia de offroad strâng bani, adună donaţii, dau de la ei destul de mult (deşi ar putea să investească banii în distracţii şi, de ce nu, în upgradeuri la maşinile lor), îşi pun la bătaie timpul şi disponibilitatea ca să meargă pe coclauri uitate de lume şi de care conducătorii noştri dragi şi f…, pardon, iubiţi nu au habar.

Şi uite aşa, sâmbătă dimineaţa s-au adunat cu toţii, începând cu ora 2 noaptea (!) la Metro, să facă aprovizionarea. Nu ştiu dacă este extraordinar, dar suma strânsă a fost în jurul a 500 de milioane de lei vechi – eu aş zice că este mult, mai ales că mulţi dintre cei care au dat bani au ţinut să rămână anonimi. Bun, s-au cumpărat kile de făină şi mălai, litri de ulei, multe pungi de zahăr şi măsline, cozonaci, muştar, ketchup, salam, stafide, şampon, săpun, pateuri şi nu mai ştiu câte chestii.

Toate astea le-am încărcat în maşini şi pe la 5 am tulit-o spre Buzău. Convoiul de aproape 40 de maşini de teren cred că i-a stresat pe mulţi dintre matinalii de pe şosea la ora aia, în timp ce eu mă bazam pe doza de redbull din dotare pentru a mă ţine treaz (mai ales că veneam după două zile de nesomn, dar asta e altă poveste). La un moment dat, începe o lapoviţă de toată frumuseţea. După ce am trecut pe lângă vreo două accidente, am decis că e cazul să trec pe 4×4 – că am uitat să menţionez, eu aveam maşina goală, doar la Buzău urma să o încarc. Şi spatele pe arcuri foi, gol, pe alunecuş… e cam scary, mai ales dacă eşti obosit.

La Buzău am ajuns în jur de 8, am parcat toţi în piaţa centrală, unde am încărcat în maşinile noastre detergent şi delikat şi nu mai ştiu ce dintr-o dubă. A urmat o dubă cu sucuri – L200-le a fost primul băgat la înaintare, mulţumesc celor mai deştepţi decât mine care mi-au indicat cum să aranjez şi să fixez încărcătura în benă. După care, la drum! Sorry, nu am poze, dar am filmat ceva, sper să fac şi filmuleţul în timp util :) dar sunt în concediu şi mi-e cam lene…

Am mers puţin pe drum, după care la stânga… direct pe un drum desfundat şi înghaţat şi plin de hârtoape… Adică offroad lejer, ce mai. Numai că eu cam eram cu morcovul undeva, din cauza “mărfurilor” din benă, pentru care cam aveam emoţii, la cum se hurducăia maşina. Dar L200-le nu avea nici pe draq, chiar dacă aveam pneuri de vară sau all-season, oricum, inadaptate mersului pe zăpadă.

Nu mai ştiu cât ne-a luat drumul, dar a fost foarte fain să vezi în faţă convoi de maşini sau în oglindă farurile celor din spate. Nu pot spune că am trecut prin situaţii scary, dar, dacă nu aş fi fost încărcat, sigur nu aş fi fost îngrijorat. Mă rog, să zicem că exagerez eu… Până la urmă, am ajuns din nou la şosea, ba chiar am aflat că drumurile desfundate de pe câmp, pe unde o luasem noi, nu prea erau sinonime cu “scurtături”, ci cu “încălzire pentru offroaderi”. Mă rog, nu a suferit nimeni din cauza asta.

Bun, încă vreo câţiva kilometri pe şosea, după care iar intrăm pe drum nasol, numai bun pentru maşinile noastre. La un moment dat dăm de o fâşie betonată (un drum de sondă, din câte am înţeles), pe care am mers puţin, după care stop. Ne oprim… şi cei din faţă îi dau devale, pardon, dedeal (hm… nu cred ca există cuvântul ăsta în dex, dar v-aţi prins care e ideea). Deci, după cum spuneam, cei din faţă încep să urce pieptiş o costişă nasoală rău de tot. Primul trece, al doilea mai greuţ, al treilea, un Mercedes ML, se împotmoleşte pe la sfert. Mai încearcă unul, trece cu greu, următorul iar se împotmoleşte…

Na, că devenea situaţia gravă. Cum naiba să trec io cu L200 şi cauciucurile mele jalnice pe-acolo? Eu ca eu, dar Foresterul sau Freelenderul din convoi ce puteau face? Şi uite aşa, am făcut o pauză de vreo juma de oră sau mai bine, în care unii îi dădeau forjă şi ajungeau sus sau se împotmoleau pe parcurs, iar ceilalţi stăteam şi criticam organizatorii care aleseseră traseul respectiv. Până când s-a elucidat problema: staţi, fraţilor, că ăştia au dat o tură până sus să vadă vulcanii noroioşi, drumul merge înainte, nu vă impacientaţi! No bine… unii mai cârcotaşi am concluzionat că se putea face asta şi după acţiunea umanitară, dar, din nou, nobody was hurt, nici măcar în amorul propriu, aşa că am plecat iar la drum.

(pauză de cafea pentru cine simte nevoia… că mai am de povestit)

Într-un final ajungem într-o zonă de sate, cătune, ce-or mai fi fost, pe un fel de drum nici forestier, nici şosea, dar desfundat şi cu gheaţă şi cu zăpadă, numai bine cât să mă bucur că am bena plină şi nu fuge aşa tare maşina. După nu ştiu câţi kilometri, ajungem în sfârşit în comuna Chiliile şi ne oprim în faţa primăriei. Ce m-a frapat din primul moment au fost afişele alea roşii şi comuniste cu “Votaţi PSD”. Deh, ăştia habar n-au că ajung cu campania lor de rahat chiar şi prin locurile alea pe care le este scârbă să le vadă. Oups, dar stai, că aici nu vorbim de politică.

Vorbim de umanitară. Ceea ce a însemnat să descărcăm toate produsele în curtea primăriei, date din mână în mână, aşezate toate pe căprării, în timp ce organizatorii verificau listele celor cărora le erau desinate aceste donaţii. Aproape că m-am mirat de cât de bine a fost organizată chestia asta, cu listele. Buuun… după ce le-am dat jos, a urmat faza cea mai interesantă: luai un sac şi treceai pe la fiecare grămadă de produse şi puneai câte ceva în sac… Muncă adevărată, de voluntari, ţinută sub control, nu glumă.

Nu mă pot lăuda, personal am încărcat doar vreo 10 saci (ai draq de grei la final!), dar ce m-a mirat a fost cum oameni, despre care în mod normal nu aş fi zis că “s-ar coborî” la aşa ceva, făceau această treabă fără să crâcnească, cu devotament chiar. Oameni pe care îi vezi la birou, în costum, cu telefoane ultimul răcnet, prin magazine de fiţe, etc… ei bine, oamenii ăştia chiar munceau aici. Ceea ce m-a făcut să văd cealaltă jumătate a paharului: primarul şi ai lui stăteau bine mersi cu mâinile în sân, iar vreo două persoane au plecat mai târziu cu nişte plase, furişându-se pe lângă gard. Na, că iar sunt cârcotaş…

Bun, să facem o mică pauză, să ne mai întindem spatele… şi să dăm curs unei cereri: să o ducem pe o băbuţă acasă, că stă cam departe de primărie. A sărit imediat Ucenicu’ (Mircea, pe numele lui) şi am zis să mă bag şi eu, deh, o faptă bună în plus nu strică, acolo, la catastif, sus, nu? :) No, şi unde stătea băbuţa noastră? Acolo peste deal… de unde o venit ea dimineaţă. Cu ce? Pe jos, maică. Cum pe jos? Da’ cât e până acolo? A, păi nu mult, ea o făcut vreo trei ore, dar o pierdut autobuzul (care autobuz avea punct terminus la primărie, mai încolo chiar nu mai putea trece pe nicăieri). Da’ maică, tu câţi ani ai? 88… Ăsta cred că a fost momentul cel mai paf din toată excursia: o babă de 88 de ani care merge pe jos kilometri întregi pe un drum pe care o Toyota Landcruiser pregătită serios de offroad îl urca nici prea greu, dar nici uşor…

Măcar aşa am avut ocazia să văd în premieră coclaurile respective. Într-adevăr, o zonă sărăcăcioasă, gospodării vai şi-amar, aruncate care pe unde pe dealurile despădurite de mafioţii locali ai lemnului…

La întoarcere, deja se pregăteau vreo trei maşini să plece în sus, să ducă prima tranşă de saci oamenilor. Bineînţeles că nu puteam scpăpa momentul, aşa că mi-am luat camera de filmat, m-am uitat cu năduf la cauciucurile lui L200 şi m-am înghesuit într-una dintre maşinile care plecau. Hmm… noi o dusesem pe băbuţă pe drumul principal, se pare, pentru că acum am luat-o pe un traseu aproape extrem. Hiluxul ne hurducăia de aproape îmi venea rău, în timp ce motorul mugea de aveam impresia că imediat or să sară pistoanele prin capotă. Draq, şi oamenii ăştia urcă pe-aici cu căruţa?? Înseamnă că au cai turbo!

Am ajuns la prima gospodărie. Oamenii simpli, super-simpli, îmbrăcaţi extrem de sărăcăcios – pentru un orăşan. Altfel, erau îmbrăcaţi normal, de lucru, pentru vreme friguroasă. Unii cu mulţumiri aproape de umilinţă (ceea ce m-a făcut să mă simt chiar prost), alţii cu întrebări “cine sunteţi şi ce vreţi de la noi?”. Cum să le explici oamenilor că nu eşti de la partid sau de la centru?… Că nu ai venit să le dai pentru ca să le iei altceva mai încolo?… Că nimic din ce le dai nu îi costă şi că toate alea sunt de la oameni cu suflet, cărora le pasă de cei care nu au…

Cum să înţeleagă ei că este vorba despre un club de offroad, când termenii ăştia străini nu au cum să îi înţeleagă?… Brusc, am realizat că sunt nişte oameni simpli, pe care comuniştii i-au pus cu botul pe labe, iar neocomuniştii pesedişti, pedişti şi ce marea lor mai sunt profită în continuare de ei.

Şi am realizat la scurt timp că, din păcate, nu de măsline, cozonaci şi pepsi au oamenii ăştia nevoie. Ce le-am dus noi este doar o picătură pentru viaţa lor mizeră, dar, totuşi, viaţă. Mai mult ar conta să fie ajutaţi să trăiască şi să muncească decent. Oricum, comuniştii le-au luat pământurile, i-au îngenunchat, le-au luat visele, speranţele, viitorul, i-au îndobitocit. Iar ăştialalţi de după revoluţie au continuat cu birurile şi cu bătaia de joc.

Tipul de la Realitatea TV, care a venit cu camera de filmat, îi mai punea să scoată produse din sac (deh, pentru montaj), iar un jurnalist de la Adevărul îi mai întreba una-alta. Din păcate, se vedea pe faţa lor că oamenii sunt incomodaţi de toate aceste lucruri, de parcă le invadam spaţiul. Practic, în ochii celor mai mulţi cred că am citit ruşine, ruşine că nu au demnitatea să spună că nu au nevoie de lucrurile alea gratis. Însă vârsta şi vicisitudinile vieţii făceau să nu mai conteze principiile. Este adevărat, am văzut şi lacrimi de mulţumire, şi nu doar în ochii femeilor.

Totuşi, mi-a rămas o puternică impresie că este aproape în zadar efortul nostru, pentru că, prin donaţiile noastre, mai mult accentuăm situaţia deplorabilă în care aceşti oameni se află. Şi uite aşa am ajuns să mă întreb dacă noi chiar îi ajutăm pe oamenii ăştia sau doar avem impresia asta? Şi cred că a doua variantă este cea reală – sper să nu se simtă nimeni jignit, însă avem doar intenţii bune, punerea lor în practică nu ştiu dacă are efectul scontat.

Şi atunci aş putea fi întrebat “de ce ar avea nevoie oamenii ăştia, dacă eşti aşa deştept şi zici că eforturile astea sunt în zadar?” – sincer, nu ştiu. Mă copleşeşte o asemenea întrebare şi mă depăşesc eventualele răspunsuri. Însă mă bucur când văd că m-am înşelat şi România nu este aşa de rahat cum credeam, că sunt chiar foarte mulţi oameni buni cu dorinţa de a contribui la ceva bun, că mulţi sunt dispuşi să facă eforturi mari… dar, din păcate, oamenii ăştia nu sunt unde trebuie. Adică în funcţiile alea de decizie şi de conducere, din care să folosească pârghiile necesare schimbării în bine.

Deocamdată, acţiuni umanitare ca aceasta pot contribui la schimbarea mentalităţii oamenilor şi a societăţii în care trăim. Pentru că prea trăim într-o junglă cu reguli mercantile şi comportament meschin şi egoist. Ba chiar cred că oamenii ar trebui să viziteze ei înşişi locuri de genul ăsta, nu doar prin intermediul televizorului. Poate aşa ar deveni mai buni în subconştient, vâzând cu ochii lor şi experimentând cu simţurile lor ce înseamnă oameni care trăiesc greu şi care nu au. Asta în condiţiile în care toată sărăcia asta se petrece într-un peisaj care, de multe ori, îţi taie răsuflarea, mai ales dacă eşti obişnuit cu blocurile şi birourile capitalei.

Eu şi alţi colegi din presă am plecat înapoi în acea sâmbătă, seara, dar majoritatea celor din clubul de offroad au rămas acolo peste noapte şi au continuat munca de voluntari, de încărcare a sacilor. Iar duminică au luat-o de la capăt, cu dusul sacilor în celelalte cătune, pe la familiile de pe listă. Adică şi-au făcut datoria până la capăt. (Acum ar merge un slogan, ca în campanii: “Ei şi-au făcut datoria. Tu?”)

Deci, i-am ajutat pe acei oameni prin umanitara asta? Da, chiar dacă nu foarte mult, însă gestul celor din clubul de offroad nu va fi uitat (din nou cârcotaşul din mine arată cu degetul primarul, care probabil va folosi această acţiune pentru propaganda proprie…). De fapt, nici nu contează că acest gest a fost făcut de offroaderi, ci de oameni pentru alţi oameni.
Mai sunt şi voci care spun că menirea acestor acţiuni este de a spăla imaginea negativă a cluburilor de offroad, acestea fiind arătate cu degetul pentru că ar distruge natura, iar maşinile de teren, mai ales cele vechi şi serioase, sunt acuzate pentru că poluează. Măi să fie!

Deci câteva zeci de vehicule de teren, conduse de oameni cu capul pe umeri, care respectă natura, o distrug mai mult decât o fac despăduririle masive şi extracţiile de tot felul? Iar motoarele lor poluează mai mult decât Daciile, basculantele şi autobuzele care ar fi trebuit să fie casate de zeci de ani? Logic, cei care gândesc astfel nu vor înţelege ce înseamnă cu adevărat acţiunile umanitare şi vor arunca întotdeauna cu pietre. Din păcate, farseurii ăştia sunt la conducere şi aduc ţara în situaţia asta deplorabilă, pe care oameni, ca şi cei din cluburile de offroad, încearcă să o repare.

În final, deşi a fost iar un post foaaaarte lung, eu sper că v-am ajutat (pe cei care aţi reuşit să ajungeţi până aici) să înţelegeţi cam ce înseamnă efortul celor care donează şi doresc să îi ajute pe cei care o duc mult mai rău decât ei. Dar, mai mult decât atât, ar trebui să înţelegem că aceste picături de ajutor se evaporă în neant dacă nu aducem schimbări de substanţă şi mentalităţii noastre. Altfel, nu suntem decât victime ale infatuării noastre şi ne îmbătăm cu apă rece crezând că am făcut ceva care contează.

Eu unul îmi exprim pe această cale respectul şi admiraţia pentru oamenii de offroad, pentru că au ajuns să considere de datoria lor să îşi asume această responsabilitate, de ajutorare a semenilor. Şi sper că, prin acest post, am ajutat puţin la transmiterea obiectivă a mesajului lor. Fie ca anii următori să ne facă pe toţi mai buni.

3 Comments

  • Cat putem face asta e ok.
    Si sunt sigur ca nu va fi ultima data.
    Buni trebuie sa fim mereu nu doar de Craciun sau Paste.
    A propos,te asteptam de Paste!

  • cred ca asta este esenntialul pe care l-am simtit in actiunea umanitara: ca “buni trebuie sa fim mereu”

    sper ca la urmatoarea actiune de acest gen sa fiu mai mult de ajutor.

    numai bine

  • Nici nu iti poti imagina cit imi lipsesc iesirile astea… Eu inca fac parte din ORAR desi am aproape 6 ani de cind am plecat din tara. Gindul meu e sa ma intorc dar cind… Asta nu pot inca sa stiu. Oricum am mers cu colegii mei din club la toate aceste activitati si, sincer, ariticolul tau reflecta exact reactiile oamenilor indiferent de locatie. Bravo amice! Good work!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *