viaţa ca o cursă nebună. nu greşim?

Cam de când eram adolescent, lumea din jurul meu a început să observe că parcă zilele trec mai repede.

Am mai crescut şi am intrat şi eu în rândul lumii, spunând, la fel ca toată lumea, că parcă timpul trece mai repede.

Acum am ajuns să mă întreb ce naiba înseamnă sintagma asta, “am atâtea lucruri de făcut şi atât de puţin timp”. Care, corelată cu “timpul este bani” (un tablou foarte succint al filosofiei penibile, de a reduce totul la bani, chiar şi viaţa capătă valoare monetară), mă duce la paralela cu “am bani prea puţini pentru câte lucruri vreau să cumpăr”.

Îşi pune cineva întrebarea “pentru ce îmi trebuie atâtea lucruri”? Cred că suntem mult prea puţini. În general, ne antrenăm în iureşul ăsta tembel (dictat de cine?) şi nu ne mai oprim să vedem detaliile, să ne odihnim, să înţelegem de ce gonim din ce în ce mai nebuneşte.

Unii intră în goana asta calculat. Încearcă să scoată cel mai bun timp pe circuit şi reuşesc. Devin campioni pentru o perioadă, ajungând modele de urmat pentru alţii sau demoralizându-i pe cei care nu pot ţine pasul.

Însă, inevitabil, focusul şi capacităţile ajung să nu mai fie de ajuns. Viaţa în viteză înseamnă multe compromisuri şi sacrificii, care afectează chiar “monopostul” din care vedem viaţa. Da, mă refer la sănătate, corpul nostru fiind din ce în ce mai sensibil şi mai puţin rezistent la mediul actual.

Dar noi îi dăm înainte, înnebuniţi de sentimentul că suntem într-o cursă contracronometru, în care trebuie să fim cât mai buni, să avem cât mai mult (chiar dacă nu ne trebuie), să devenim supercampioni (chiar dacă degeaba), să…. mai ce?

Derapajul final aşteaptă răbdător o greşeală de pilotaj. Sau o problemă tehnică. Sau pur şi simplu o situaţie nefericită pe traseu.

Şi, poate atunci când e prea târziu, ne gândim “unde fug?”. Ăla e momentul în care realizezi că viaţa e, într-adevăr, frumoasă atunci când îţi faci timp să o vezi. Când iei pauză. Când încerci să scapi de capcana inerţiei, de a te arunca în cursa nebunească aşa ca toţi ceilalţi.

Ştiu, sunt prea metaforic. Să văd cine m-ar putea convinge că stilul nostru de viaţă, în care ne plângem că nu mai avem timp de nimic, dar mergem mai departe călcând şi mai tare acceleraţia, e un lucru normal.

În cazul în care e cineva suficient de nebun să se oprească puţin. Nu de alta, dar te depăşesc ceilalţi, ai grijă!

P.S.

Măcar există vreun premiu pentru goana asta? Şi dacă da, merită mai mult decât a-ţi trăi viaţa şi a încerca să îi înţelegi semnificaţia adevărată?

Poate că greşesc şi pur şi simplu ne complacem într-o cursă pe care n-o înţelegem. Dar ne facem că are sens. Şi nu ne oprim ca să nu cădem de fraieri.

Pentru că e o lume în care ne plac învingătorii, remember?

3 Comments

  • Din pacate viata in contextul actual, contemporan se poate asemana cu un fluviu involburat. Chiar daca nu vrei esti “luat” pe sus de curent. Daca refuzi sa “pedalezi” risti sa te ineci. Cu alte cuvinte, nu-i vorba de a cumpara o multime de lucruri inutile, cel putin la prima vedere, ci este vorba de a-ti asigura un minim necesar existentei cotidiene, de a avea resursele necesare pentru a pune la sfarsitul zilei o paine pe masa. Sa nu mai vorbim de cazul in care apar responsabilitati precum o familie. Chiar in iuresul nebun numit viata este indicat, atunci cand simti ca s-a terminat benzina sa zici stop joc. Este foarte important pentru a-ti putea onora responsabilitatile fata de cei de acasa.

  • indiferent ca vorbim despre ceva serios, cum este familia, sau despre ceva meschin, cum este interesul propriu de a deveni milionar, ajungem tot la vestitul principiu “scopul scuza mijloacele”.

    referitor la familie, in lumea moderna apar tot felul de idei, in principal emise de “specialistii” care te invata cum sa iti cresti copilul.

    pai pana sa apara acesti “specialisti” (care, in general, isi arunca sfaturile, pe bani buni, in tot felul de reviste si la tot felul de emisiuni), oare cum isi cresteau parintii copiii?

    mai spui de resurse necesare pentru a pune o paine pe masa la sfarsitul zilei. asta e o chestie normala, de baza chiar.

    dar nu trebuie confundata cu a cumpara o multime de lucruri inutile. aici vorbeam de altceva, de o anumita intertie care ne transforma in consumatori fara discernamant.

    in cele din urma, in sclavi: pentru ca sa iti poti lua tot felul de prostii la moda, trebuie sa ai bani. pentru asta, trebuie sa muncesti, sa ai un job. iar de aici nu mai e mult pana la a accepta compromisuri majore si a deveni sclav.

    lucruri care, mai tarziu, se intorc impotriva noastra. depinde de norocul fiecaruia si de capacitatea de a se insensibiliza la lumea inconjuratoare.

    eu tot mai cred ca puem sa nu fim luati pe sus de curent. totul tine de perceptie si de mentalitate. si, cel mai probabil, de curajul de a lua o decizie.

    P.S.

    deocamdata, ma gasesc in postura in care doar dau din gura :) da mai analizam problema

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *