Care a avut vreun accident până acum, să ridice mâna!

Am mâna ridicată.

În primul rând aş vrea să le cer scuze părinţilor, pentru că nu le-am spus despre asta până acum. Dar să ştiţi că am vrut doar să vă menajez: orice părinte îşi face griji pentru copii, iar în cazul ăsta nu avea sens să va alarmez degeaba, pentru că nu s-a întâmplat nimic grav.

Dragii mei părinţi, acum, la aproape doi ani de când s-a petrecut, vă pot împărtăşi şi vouă detaliile accidentului meu, fără să bag spaima în voi :) Pe restul vă rog să luaţi aminte la morala poveştii.

Toamnă. Eu recent intrat în echipa ProMotor. Invitaţie la lansarea naţională a noului  Mitsubishi Colt, în Bucovina. Nice! Din păcate, nu şi vremea: nori, umezeală, ceaţă, material antiderapant pe şosele, burniţă deasă şi molcomă. De fapt, condiţii atmosferice normale pentru perioada aceea şi, mai ales, zona Sucevei.

Până acolo, am fost duşi cu autocarul – hmm… îmi permit să le atrag atenţia organizatorilor că nu e o idee bună să îi duci pe cei din presa AUTO cu autocarul. Adică să nu îi laşi la volan. Pe urmă, iar nu este o idee prea bună să îi îndopi de nu se mai poate ridica omul de la masă! :) Asta a fost de poantă, nu mă deranjează festinurile…

În schimb, foarte serios, nu este o idee bună să laşi pe oricine la sesiunile de test-drive. Într-un fel, organizatorii au încercat să se asigure că vom fi civilizaţi, plasând în fiecare maşină de teste doi jurnalişti şi un oficial. Întâmplarea a făcut să mă “împerechez” cu un tip pe care nu îl ştiam, de la un cotidian central. Oficialul era o ea şi stătea pe locurile din spate.

Prima tură am făcut-o cu un Colt cu motor de 1,3 litri. Trebuie spus că maşina asta este una de oraş, fără pretenţii prea mari de performanţe sau confort la drum lung. Din păcate, perechea mea nu prea avea habar de astfel de considerente, astfel că m-am pomenit că ploaia, curbele şi vizibilitatea redusă nu îl împiedicau să scoată untul din maşină, ca la NFS. Nefiind genul care să eticheteze imediat oamenii, am încercat să îmi înăbuş pornirile critice şi să cunosc omul mai bine. Adică am dat drumul la conversaţie, primind probabil imediat rolul vorbăreţului băgăcios.

Tipul, mai mare decât mine cu vreo 5-8 ani, am aflat că mergea zi de zi cu un Matiz şi că la viaţa lui condusese la fel de multe maşini cât mine într-o lună – ei, na, acum nu o să spun că nu ştie să conducă pentru că nu avea experienţa mea… Oficiala era chiar bazată, având ceva background în cursele auto. Probabil chestiile astea l-au ambiţionat pe (ce chestie, nici nu mai ştiu cum îl chema) cutărescu să scoată şumahărul din el. Deocamdată, îngerul lui păzitor era la datorie, nefiind nici ploaie, nici ceaţă.

Când mi-a venit rândul la volan, m-am pomenit cu nişte sfaturi părinteşti de mai mare dragul referitor la atenţia mea la volan. Asta deşi procedam “ca la carte” (să mă exprim eufemistic, pentru că nu există nicăieri un manual pentru jurnalistul auto…): primii kilometri de acomodare cu maşina; pe urmă un tronson cu vizibilitate bună şi linie dreaptă, unde mi-am făcut o idee despre performanţele motorului; la intrarea pe porţiunile virajate, în urcare, forţat pentru a-i vedea limitele, dar nu ca bezmeticul, ci doar în câteva viraje. Nu sunt nici pilot profesionist, nici tâmpit să nu pot aprecia situaţia. Dar cred că astea le ştiam doar eu.

În fine, prima sesiune de teste a decurs fără incidente, numai că vremea se înrăutăţea din ce în ce mai mult. Practic, atunci când am urcat în următoarea maşină, ştergătoarele funcţionau fără oprire. Din nou, gentleman, l-am lăsat la volan mai întâi pe coechipierul meu. Mai ales că, de data asta, aveam la dispoziţie motorizarea mică. Probabil fiind puţin răutăcios, mi-am zis că varianta asta e mai aproape de Matiz, deci se va simţi mai familiarizat cu ea.

Cum am închis portiera, a început countdown (numărătoarea inversă, pentru cei care nu ştiu engleza :)). Am o fixaţie: îmi pun centura de fiecare dată. Mi se trage de la accidentul tatălui meu, care a scăpat cu viaţă datorită stresului unui prieten referitor la purtarea centurii de siguranţă. În loc să fie zdrobit de volan şi de bord, coloana de direcţie i-a afectat doar câteva coaste. Şi mai am o fixaţie, datorată tot accidentului tatălui meu, dar pe care am înţeles-o mai bine datorită maestrului Eugen Ionescu Cristea: nu gonesc ca nebunul şi nu fac şmecherii atunci când sunt în coborâre. Beţivanul care s-a înfipt în maşina lui taică-meu venea în coborâre cu peste 100 km/h. Explicaţia ţinând de pilotaj este simplă şi ţine de fizica de a cincea: la coborârea unei pante, masa maşinii duce la o inerţie mai mare a acesteia. Practic, este ca şi cum ai pilota un bolovan pe gheaţă…

Evident, coechipierul meu, aflat la volan, nu ştia chestiile astea elementare (măcar centura o avea pusă, dar şi aia mai mult datorită mie), ţinând cu tot dinadinsul să arate ce ştie montoyul din el (pentru că, deşi motorul era mai mic, tipul devenise mai agresiv). Nu mai îmi amintesc exact, dar parcă oficiala a făcut nişte remarci de bun simţ, relativ la ghinionul condiţiilor atmosferice. Printre rânduri, era clar că se referă la domolirea stilului de condus, dar, o spun fără jenă, tipului i se urcaseră flatulaţiile la cap, nefiind mai prejos de şmecheraşii de Bucureşti care se cred la liniuţe.

Vă plac fazele cu încetinitorul? Înainte de a ajunge acolo, am remarcat că, pe o linie dreaptă, în coborâre, vitezometrul arăta 120 km/h. În condiţii de ceaţă, carosabil umed şi cu material antiderapant. Începusem să rostesc, instinctiv, ceva de genul “poate ar fi cazul să o laşi mai moale”, dar, brusc, din neant, a apărut semnul de curbă periculoasă la stânga. Moment în care timpul s-a contractat, iar imaginile au început să decurgă cadru cu cadru. Sau cel puţin aşa rememorez eu.

accident.jpg

Poza este făcută un an mai târziu, când am trecut prin zonă, de data aceasta vara. Mă credeţi că, pur şi simplu, creierul mi-a ordonat să mă opresc fără să ştiu într-o primă fază de ce? Serios, inconştientul meu a recunoscut instant locul unde am scăpat dintr-un accident care putea ieşi foarte urât. Nu vreau să sune alarmist… Locul unde stătea fotograful este aproximativ locul pe unde maşina a ieşit de pe şosea.

Revin la filmul cu încetinitorul. Momentul de început: apariţia indicatorului. Tăcere crispată instantanee, ceea ce a coincis cu începutul frânării. La viteza aia, în coborâre, Colt devenise un glonţ (când te gândeşti că denumirea asta, Colt, este mai cunoscută datorită pistolului cu acelaşi nume…). Glonţ care, din nefericire, se îndrepta vertiginos spre stânga. Datorită ceţii, nu vedeam ce este în stânga. Adică nu vedeam încă buza parapetului ( în poză se vede un colţ al acestuia) sau valea de după.

M-a fulgerat un gând: e de rău. Şi un altul: ţine-te bine! Raţiunea s-a băgat şi ea pe fir: drace, mai bine ne-am îndrepta spre dreapta, către deal. Cum, necum, “pilotul” a realizat, probabil instinctiv, că frâna cam degeaba, bloca roţile şi maşina era deja săniuţă. Momentul de rară inspiraţie a fost lăsarea frânei, tras de volan spre dreapta, după care, probabil, iar frână.

În poză, se poate vedea un drumeag de ţară – ei, spre ăla ne îndreptam. Ceea ce era de preferat decât să ne izbim de parapet (nu cred că exagerez, dar am impresia că nici airbagurile nu ne-ar mai fi salvat în cazul ăla, plus că exista riscul ca impactul să ne arunce mai departe, în vale, de-a rostogolul, vreo două-trei sute de metri). Ciudat, de felul meu sunt cam pesimit, însă în momentele alea creierul meu pur şi simplu analiza situaţia, fără să simt nici un fel de groază că s-ar putea să mor sau să rămân infirm.

Deci era un lucru bun că ne îndreptam către drumeag. Chit că şi de pe ăla am fi ajuns după vreo 10-20 de metri în vale, dar exista şansa ca viteza să fi scăzut suficient de mult cât să ne oprim. Ei, surpriza a fost alta: şanţul de pe marginea şoselei, pe care l-am luat de-a dreptul perpendicular (din păcate, nu se vede în poză). Şocul nu a fost mare, dar ne-a catapultat în zbor (serios, maşina chiar s-a ridicat nişte zeci de centimetri de la sol).

În plus, crăparea instantanee a parbrizului a fost de foarte mare efect. Măcar asta este o amintire foarte faină din tot tabloul :) Sorry, dar nu o pot descrie nici într-o mie de cuvinte, pot spune doar că a fost un moment artistic.

Momentul în care am aterizat (în poză, cam în dreapta mea, mai în spate) n-a fost lin, normal, dar nici nu m-a zguduit foarte tare. Cudat, airbagurile nu s-au sinchisit – probabil deoarece şocul a venit de jos, nu frontal. Însă ăsta a fost doar finalul vitezei, aventura nu era terminată. După cum se vede în poză, locul de aterizare nu este plan, ci înclinat. Ceea ce, aţi ghicit, a dus la rostogolirea maşinii pe lateral.

Risc să fiu considerat tâmpit: a fost o senzaţie cool! Nici măcar nu a fost o rostogolire totală, ci doar de 270 de grade, maşina rămânând cu partea dreaptă pe sol. Adică partea în care mă aflam eu. The end of the accident. The beginning of… adică începutul conştientizării situaţiei.

Cred că nu mi-au trebuit mai mult de două secunde să realizez că sunt întreg, că nu am nici o zgârietură, că, de fapt, nu am nici pe dracu. Ceva în mine parcă începea să se enerveze: cum naiba, a fost un accident deloc neglijabil şi eu sunt întreg? Sau oi fi în stare de şoc şi nu realizez că nu mai am o mână, un picior, un ochi… Ei, stare de şoc, mai degrabă stare de alertă.

Prima chestie: poziţie incomodă, iarbă şi noroi la câţiva centimetri de obrazul meu drept şi parbriz ţăndări. Oups! Stai că mai sunt şi alţii în maşină. Cel de la volan – ţeapăn şi cu ochii holbaţi. E mort, aoleu! Cum naiba să fie mort dacă eu nu-s?! Ţipat la el, înghiontit. Nu era mort, normal, era doar în stare de şoc. Cinefilul din mine a accesat într-o fracţiune de secundă toate info din toate filmele cu situaţii de genul ăsta şi am început să îl stresez: să se trezească, să îşi dea jos centura şi să iasă draq din maşină, ca mă blochează (serios, încercaţi să vă închipuiţi cum mă simţeam prins în capcană: în dreapta pământ, în stânga tipul ăsta care atârna deasupra mea prins în centură, eu într-o poziţie cretină în care nu am mai stat niciodată).

În timp ce şumi se căznea să iasă la liman, mi-am îndreptat atenţia spre tipa din spate. Brr… prima imagine a fost cam pesimistă: arăta ca o păpuşă cu gâtul rupt. Neavând centura pusă, impactul şi răsturnarea maşinii au aruncat-o de colo-colo, iar acum poziţia ei era grotescă: un picior era lângă urechea mea stângă (de fapt, mă lovise cu boncancul în cap, dar nu am relizat iniţial că am un cucui; mai comic este că, după ce a început să mă doară capul, tot nu realizam de ce element al maşinii mă putusem lovi în partea stângă a capului, când eu stăteam pe locul din dreapta, deci în stanga chiar nu era nimic, nici de la bord, nici… – înţelegeţi cam care era mecanismul creierului meu, gândire febrilă pentru a evita concluziile şocante), celălalt pe sub corpul care stătea într-o rână pe portieră, iar capul era sucit cam… cam ca şi cum şi-ar fi rupt gâtul. Plus privirea goală. Băi, am văzut prea multe filme!!!

Nu era moartă, normal, dar era foarte şocată. Am reuşit cumva să mă întind să îi dau două palme (adică pălmuţe, eu nu dau în femei :)), să o aduc la realitate. “Eşti bine? Eşti vie? Eşti întreagă?”. De obicei, mă distrează când aud chestiile astea prin filme, dar atunci mi-am dat seama că este pur şi simplu o chestie instinctivă. “Te poţi mişca? Poţi vorbi? Stai nemişcată, poate ai ceva rupt, hai că rezolvăm”. Or something – acum nu vă aşteptaţi să îmi amintesc cu exactitate ce am debitat în momentele alea… Ştiu că am reuşit să îmi scot centura şi acum stăteam gugulaş (ma rog, pe vine…), aşteptând ca tipul de deasupra mea să iasă odată afară. Mă enerva că mă simţeam neajutorat, prins ca într-o celulă strâmtă, fără să îi pot ajuta pe ceilalţi, pentru că îmi era clar că eu nu aveam nevoie de ajutor.

Cum de nu m-am gândit să ies prin parbrizul care, oricum, era crăpat? Chiar nu ştiu. Din fericire, deja se auzeau voci, ceilalţi din coloana de test drive ajungând şi ei la locul accidentului (din cauza ceţii, doar a treia maşină ne-a observat!). Agitaţie mare, mâini care îl ajutau pe şofer să iasă mai repede din maşină, eu strigând că tipa din spate are nevoie de ajutor, dând explicaţii că poate nu trebuie mişcată din loc. Din nou, comic: la ieşirea din maşină, aveam grijă nu care cumva să murdăresc tapiţeria sau plasticele de pe bord în timp ce mă căţăram afară :) Iar când am fost prins de mâna, să fiu ajutat, am sărit ca ars, că nu am nimic, vedeţi de tipa din spate, cred că şi-a rupt ceva… Din fericire, contuziile erau uşoare, gâtul sau membrele nu erau rupte, îşi luxase o mână şi o dureau coastele. Parcă.

Cam după vreo zece minute am realizat că oamenii se uită cam ciudat la mine, ba şefa de PR chiar s-a zburlit la mine să fiu serios! Pentru că nu mă mai opream din turuit şi făceam poante, unele cam macabre, pe marginea proaspătului eveniment. Cea mai cumplită realizare a fost că trecusem la nici cinci metri de un adevărat dezastru. Adică la nici cinci metri de parapet. Dar încă nu conştientizam, de fapt, emoţional ce însemna asta, spre deosebire de idiotul de la volan, care fuma tremurând ţigară după ţigară şi care intra în pământ de ruşine şi de teama variantei celeilalte. Dar sunt creştin, i-am iertat cretinismul, sper că a fost o lecţie de viaţă.

De aia, nu mai are sens ceea ce s-a întâmplat după aceea, cum am realizat pe drumul spre casă că am fost aproape de moarte (oare aş fi păţit ca în cărţi sau filme, mi s-ar fi derulat filmul vieţii în faţa ochilor înainte de finish?), cum orice frânare mai brutală mă făcea să îngheţ pentru o secundă sau cum, din când în când, mă mai străbate un fior rece din cap până în picioare când îmi amintesc apariţia din neant a indicatorului, crăparea parbrizului sau senzaţiile din timpul răsturnării.

Îmi pare rău de un singur lucru: oricât aş încerca eu sau oricine altcineva să îi convingă pe cei care cred că lor nu li se poate întâmpla aşa ceva, doar experienţa personală are rol de învăţător. După cum se ştie, de cele mai multe ori cu urmări tragice – adică o lecţie, una, da’ bună. Mă, rog, nu bună în sensul normal al cuvântului. (dacă se poate, vă rog nu îi mai încurajaţi pe idioţii care se laudă cu accidentele pe care le-au avut în viaţă, mai ales dacă au fost provocate de ei; “să greşeşti este uman; să persişti în greşeală, este…” completaţi voi, cum credeţi că e mai bine)

Recunosc, nu am rămas marcat pe viaţă încât să merg ca un pensionar, dar sunt ceva mai conştient de riscurile din orice moment pe care ni le asumăm la volan. Sunt de principiul că fiecare este stăpân pe propria viaţă: dacă vrei să îţi verifici capacităţile la limită, n-ai decât să o faci, atâta vreme cât eşti doar tu implicat. Din nefericire, de obicei aceste “verificări” sunt mai mult momente de impresionare a celorlalţi (cum a fost şi în cazul accidentului de faţă), ceea ce implică automat dezinteresul faţă de vieţile celorlalţi.

Vai, şi câte ar mai fi de spus şi de blamat :) Dar sunt sigur că v-aţi prins deja care este morala acestei poveşti reale, cu happy-end. “Drive safe” nu este o îngrădire a spiritului, ci ţine pur şi simplu de bunul simţ universal. Somn uşor! :)

8 Comments

  • Accident in zona Sucevei? Hmm… imi aduce aminte de un moment fericit din viata. De ce fericit? Am scapat cu viata!
    Se spune: cel mai bine e sa inveti din experientele negative ale altora, nu sa ti se intample tie si apoi sa realizezi ceea ce nu trebuia sa faci.
    Oraan spuneai de Colt ? No offence dar o persoana care scrie despre masini (ma refer la colegul tau) nu se admite sa faca incercari asupra unei masini care tehnic “nu duce” (motor de 1.3 si .. mai ales Mitsubishi Colt). Dupa mine Colt e o masina nereusita realizata de cei de la Mitsu’, nu doar tehnic dar si la design. Ce sunt cu accesoriile alea din plastic ieftin din interior? La L200 la fel.

    Un sfat: fratilor FOLOSITI centura de siguranta!!!! Nu o inchideti doar pentru a nu mai face galagie unele masini datorita sistemului sonor pentru uitarea centurii de siguranta (cum este si Mitsubishi Colt – daca tot l-am amintit) si apoi sa va asezati bine merci peste centura (cum am vazut la unii inconstienti. Explicatia lor: nu am aer cu centura peste mine).
    Sfatul nr. 2: Mai usor cu viteza pe timp nefavorabil.

    Primul sfat l-am respectat, al 2-lea nu (neatentie si inconstienta).

    O mica poveste

    Intr-o zi ploioasa de toamna, asezata comod in fotoliul masinii, ascultand muzica de adormit copii si gandindu-ma la cai verzi pe pereti uitasem sa mai iau piciorul de pe acceleratie. Buunn… ies eu frumusel dintr-o curba minora si apasam in continuare pedala de acceleratie.. poate poate iese piciorul afara pe asfalt (desigur gandul tot aiurea era). Observ eu semne de curba periculoasa, apas putin frana si nah belea… mama ei de masina… ca se misca de fund si se pune pe dans pe sosea. Eu invatata cu sezonul de vara… apasam instinctiv in continuare pe frana …
    Numai ce vad secventa cu secventa cum masina iese de pe sosea, zboara putin (faza cu zborul nu am vazut-o eu.. din auzite de pe la colegii participanti in trafic), cade si incepe sa coboare pe un mic deal prin tufisuri, se rastoarna, se aud zgomote groaznice, asteptam sa se opreasca.. nu se mai termina o data… In final se opreste.
    Scot cheile din contact, desfac centura de siguranta.. ma mir de ce este atat spatiu (logic.. daca era cu rotile sus)… si apoi incerc sa ies afara. In mintea mea aveam impresia ca usile sunt blocate si ma gandesc sa ies pe geam. Dar stai! Prin geamurile din fata nu se poate ca sunt electrice si incerc la cele din spate. Ma uit in stanga jos… un rau cu apa .. aoleo , ma uit in dreapta spate.. hopa… geam spart, pamant ud si arat.
    Minte femeiasca: nu trec domnule pe acolo ca o sa ma murdaresc si daca o sa ma tai de la geamul spart? Trec inapoi in fata si numai bine vad pe cineva care imi deschide portiera.. se pare ca nu era blocata.
    Ies afara si se apuca astia sa traga de mine sa vada daca nu am ceva rupt… eu nimic, un cucui doar si niste vanatai amarate. Isi faceau cruce. Eu ma uit la masina si zic: mama in ce hal am reusit sa o aduc (un stalp rupt, ax din fata rupt, caroserie facuta praf, parbriz si o parte din geamuri sparte, faruri sparte etc).. si inca ma miram cum de nu am nimic.

    Sun la politie, apoi la cineva de la tractari. Abia cand au inceput sa scoata masina de acolo, realizam ce avea sa patesc daca nu ar fi fost pamantul arat; riscam sa cad in rau.
    Inca mai am frisoane cand imi aduc aminte de sunetele ce se auzeau in timp ce se rasturna masina si de febra musculara care am avut-o dupa.
    Asa ca.. aviz amatorilor.

  • deh… amintirie…
    dar ce ne facem cu usability-ul 😀
    greu de parcurs un asa text lung daca nu are si el niste subtitluri, casete, poze ceva :-)

  • good point
    numai ca asta este blogul meu, in care nu scriu articole :)
    usability nu prea conteaza in acest spatiu, care nu este pentru cei grabiti. este un spatiu ardelenesc, daca vrei, in care poti sa zabovesti daca ai chef sau pe langa care poti sa treci ca o cometa.

    vreun accident de impartasit, totusi? :)

  • cea mai periculoasa parte a unui capitol din viata cuiva este sfarsitul inceputului. Adica atunci cand nu mai esti chiar incepator, ai adunat ceva kilometri si ai impresia ca “gata, am trecut de ce era mai greu”… am patit-o si eu… la 21 de ani m-am bagat la liniute cu o alta Dacia 1300. Deh masini egale sa vedem care e pilot mai bun… sau mai inconstient. Dupa 90 km/h am dar de o denivelare plina cu noroi… suspensii muci, directie in concordanta: am intrat intr-un tangaj rezonant. Adica de ce incercam sa tin directia, de ce se ducea mai a draq dintr-o parte in alta. intr-un final m-am oprit. Intr-o alta Dacia si din aia in a patra Dacia.
    Nu pot spune ca urasc marca asta dar dar in seara aia chiar mi-a purtat ghinion… Am distrus trei Dacii incercad sa o depasesc pe a patra.

    Dar am invatat ceva: masina nu are doar cai putere, iar pilotajul nu tine numai de talent innascut

  • Easy esti cel mai tare!!! Bravo tie!!! Tocmai din acest motiv, adica cel al “hai sa-ti arat ce stiu io sa fac” se intampla cele mai mari nenorociri. Cred ca ti-ai invatat lectia?! …sau daca stau mai bine sa ma gandesti…nu prea cred :)

  • intre motociclisti circula o vorba…
    exista doua tipuri de motociclisti “cei care au cazut si cei care nu recunosc ca au cazut”

    daca ne referim la soferi, mai ales daca asta implica si o doza de pasiune, exista doua tipuri de soferi: cei care au grsit si cei care nu recunosc ca au gresit

    ar mai fi una: cei care nu au gresit pt ca merg cu troleul :p

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *