fenomenul blogurilor este fenomenal!

Practic, ce vrea să însemne un blog? Exprimarea ideilor, clar. Un fel de jurnal personal, în care eşti liber să îţi exprimi opiniile, criticile, nervii, etc. După principiul “fiecare are ceva de spus!”. Dar oare fiecare contează îndeajuns de mult?Diferenţa între un blog şi un forum este clară: forumul permite o interacţiune mult mai mare. Este un loc unde se adună lumea la discuţii, împărtăşesc concepţii, discută idei, se “omoară” pe principii. Nimeni nu este mai presus de ceilalţi decât printr-o aprobare tacită a acestui statut, datorată evidentelor calităţi de lider de opinie pe care le afişează respectivul.

Blogul, pe de altă parte, este în proprietatea unei persoane, care are dreptul să taie şi să spânzure. Eu, de exemplu, pot să trec peste cenzura de bun simţ şi să îi suprim pe cei ale căror idei nu îmi convin (asta dacă aş fi un egoist sau un încuiat, ceea ce sper să nu fie cazul), nu doar pe cei care au o problemă de comportament şi de limbaj. Pot şterge posturi, pot scoate expresii din context, pot manipula, pot orice, că doar “e blogu’ meu”, ce panaceul meu universal! Nu există altcineva care să ţină frâiele în afară de mine (nu îi pun la socoteală pe hackeri).

Şi forumul are, ce-i drept, un administrator, plus moderatorii aleşi de acesta. Dar prerogativele lor se limitează teoretic la menţinerea unei atmosfere propice discuţiilor, fără injurii, atacuri la persoană sau alte trivialităţi. Administratorii şi moderatorii nu au şi rol de judecători, drept de veto pentru “albă sau neagră”. Sunt doar nişte arbitri care menţin regulile de bun simţ. Conceptele, ideile şi discuţiile nu sunt îngrădite ca substanţă şi conţinut. Practic, este un fel de concurs de oratorie, dar nu audio, ci “tastabilă” – se elimină astfel câteva arme secrete, cum ar fi limbajul corpului sau persuasiunile intonaţiei vocii.

Blogul are ca armă secretă exact controlul “dumnezeului” său. Din nou mă dau pe mine ca exemplu: e blogul meu, unde pot să îmi exprim ideile, aşa cum cred eu şi cum simt eu? Este! Mă face să mă simt important, să cred că eu contez, că ideile mele contează. De parcă aş fi singurul care are ideile astea! Păi… cam da, sunt singur, nu? Nu port o discuţie cu cineva, este mai mult un monolog. Să zicem că ar fi un blog cunoscut. Ar intra şi alţii care să comenteze ceea ce spun, pro sau contra. În cazul extrem, ar rămâne doar ceea ce este pro, că doar ego-ul meu nu ar accepta ca pe proprietatea mea să fiu contrat, nu? Fiind administrator absolut (deci “I am the God of this place!”), blogul ar arăta cum îmi convine mie.

Cenzura pe propria tarla nici nu mai are nevoie de justificare, faţă de un forum, unde administratorii sau moderatorii şi-ar atrage imediat oprobiul forumiştilor. În plus, pe forum eşti proprietarul unui nume, eşti unul între atâţia alţii. Dacă ai un blog, automat apare ideea de statut privilegiat, e blogul tău. De asemenea, când intri pe un blog cavizitator, simţi cumva
că, practic, nu prea contezi, eşti în inferioritate, orice ai spune. A, sunt eu complexat fiindcă simt aşa ceva? Sau poate că este vorba pur şi simplu de caracterul nostru, al oamenilor?

Îmi amintesc nelămuririle părinţilor când au aflat că am blog. Ce e ăla? Un fel de jurnal al meu, pe internet, unde îmi expun idei pe care alţii le pot citi şi comenta. Şi oricine poate să aibă aşa ceva? Păi, mai întâi îţi cumperi domeniul, apoi trebuie să plăteşti “chiria” – găzduirea pe un server. De ce să plăteşti şi cui? Păi domeniul îl iei de la unii, oficial, iar chiria o plăteşti la alţii, care la rândul lor îţi subînchiriază ţie spaţiu. Păi cine este proprietarul internetului, nu e gratis? Nu e chiar aşa, sunt nişte reguli în domeniu… Punct din care argumentele mele au început să şchioapete cel mai mult, pentru că mi-am dat seama că nu prea ştiu cum stau lucrurile cu www.

Dar important este că am blogul meu, alături de alte milioane de oameni care, ca şi mine, trăiesc cu impresia că “ceea ce spun chiar contează!”. Pe de o parte, banii se duc unde trebuie şi la cine trebuie (ce expresie cretină!), iar ego-ul nostru este mulţumit. Pe de altă parte, în loc să ne disipăm ideile şi energia pe forumuri, unde am interacţiona cu alţii, preferăm să stăm în colivia noastră, amăgiţi de o mulţumire la fel de virtuală ca şi cuvintele de pe ecran. Inerţia este atât de mare, încât afacerile cu bloguri devin din ce în ce mai prospere. Pentru deştepţi, nu pentru mine.

1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *