învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi… să copiaţi de zor

Prima parte este un îndemn al lui Lenin. A doua se referă la realitate.

Cum naiba poate unul ca mine să fie moralizator pe această temă? Eu, care am trecut de la stadiul de a-i pârâ pe cei care copiază, în clasele primare, la un pas de exmatriculare în facultate, prins fiind cu ditamai copiuţele la un examen destul de greu şi cu un prof sever?! Păi, uite, că pot, pentru că mă seacă regretele.

Ce e mai rău, să fii considerat “a rat” pentru că nu concepi ca alţii să fure sau să te râdă toată lumea că ai fost prins copind? Ăsta e defectul meu, nu mă pricep la minţit, aşa că nici expert în copiat nu sunt. Recent mi-am aruncat ochii într-o doară pe un supliment al liceenilor din Academia Caţavencu şi am rămas aproape stupefiat de mini-tratatul cu metode e a copia şi procentul de 80% dintre elevi, care copiază la lucrări şi teze. A copia a devenit ceva normal, nu ştiu dacă neapărat cool, dar cu siguranţă necesar.

Să fiu eu aşa de naiv şi să nu îmi dau seama că şi pe vremea când eram eu liceean se copia? Păi, nu, doar că în zece ani de zile lucrurile au evoluat fantastic, aş putea spune. Înainte, cei care copiau erau cel mult acceptaţi, dar nu aplaudaţi la scenă deschisă. “Vedetele” de atunci sunt acum ori vai de capul lor, ori o duc bine ca pupincurişti. Sunt şi cei care o duc extraordinar de bine, dar nu cred că mai trebuie să îi dau exemplu: ăştia au aplicat cu succes “cine copiază azi la mate, mâine devalizează o ţară-ntreagă”. Şi îi cam ştie oricine.

Am avut şi eu în liceu momentele mele de copiat, o recunosc cu jenă. Şi mi-am dat seama de unde mi se trage: pur şi simplu de la lene. Nu pot nici măcar să îmi aduc justificări, de genul că mintea mea nu putea reţine formule sau date (yep, la chimie şi la istorie am comis-o), pentru că pur ţi simplu nu stau în picioare. Este adevărat, am copiat de foarte puţine ori în liceu, dar… nu e scuzabil.

Măcar la BAC am avut demnitatea  de a lua notele pe merit. Nu din ambiţie, nu de teama de a fi prins, ci datorită unei colege cu mintea ageră, care mi-a spus doar un singur lucru când am întrebat-o cum poate reţine cu atâta uşurinţă lecţiile: “voi nu vreţi să învăţaţi, nu e că nu puteţi” (thank you, Oana!). Mda, cam greu să îţi dai seama când încă nu ai nici 18 ani că te complaci cu bolovanul de gât, pur şi simplu pentru că eşti leneş sau nu ai voinţă (exclud varianta că nu mă ducea capul, am o părere prea bună despre mine).

Şi totuşi, am ajuns în facultate la un pas de exmatriculare şi cu mare ruşine pe cap de-a lungul unui an întreg. Pur şi simplu am fost prins la un examen în timp ce încercam să îi pasez unui coleg foile de pe care, culmea, nici măcar nu am copiat, nici acum nu prea îmi explic de ce. O dată intrat la politehnică, nu a trecut mai mult de un semestru până să mă adaptez stilului a aproape 90% dintre colegi, care treceau, datorită sfintelor copiuţe, aproape orice examen. Devenisem oarecum priceput, până la incidentul cu pricina.

Dar, ştiţi ceva? Mă bucur că s-a întâmplat aşa, mai ales că nici măcar atunci, în momentul în care simţeam că explodez şi că e doar un coşmar, nu îi purtam pică profesorului (e drept, cam antipatic) pentru că mă prinsese în flagrant. A fost o lecţie de viaţă memorabilă, care mi-a deschis ochii. Nu într-atât cât ar fi trebuit, deoarece am continuat să mai copiez la unele examene. Însă suficient pentru a mă face să mă zbat singur, mai ales la materiile unde respectam profesorii. De-ar fi fost mai mulţi dascăli respectabili în locul atâtor boşorogi debili…

Acum înţeleg de ce nu prea îl aveam la inimă pe Vlad, un coleg care nu copia din principiu şi care învăţa aproape fără efort: mă deranja privirea lui zeflemitoare şi superioară, a celui care e mai capabil şi fără remuşcări. Eram pur şi simplu unul dintre ceilalţi, un mediocru, pentru că îmi era lene să muncesc cinstit.

Stimaţi tovarăşi şi preteni care mă citiţi compătimitor (sau poate chiar pufniţi a lehamite), hai să recunoaştem. Dacă lucrurile merg prost în ţara asta, ni se datorează în mare măsură. Pentru că a copia nu este o greşeală mică, specifică şcolii. Este pur şi simplu cărămida de bază a eşafodajului tuturor greşelilor din viaţă. Este acea portiţă care te duce la rezultat, cu mai pţin efort, dar cu mai multe riscuri. Poate fi echivalată cu furtul, crima, violul, fără a considera că are gravitatea mai mică.

Sunt sigur că este o conlcuzie exagerată pentru mulţi, poate chiar o morală patetică. Dar de ce ar dori copiatorii de azi ca mâine să muncească cinstit pentru ceva, când copilăria le-a demonstrat că există alte căi? A NU copia este un principiu sănătos, care, ca mai toate principiile serioase, necesită voinţă şi curaj, nu tupeu şi “cool”-ism. Din păcate, ultimele două sunt preponderente la noi.

Generaţie de sacrificu? Da, am fost, suntem şi vom fi. Şi poate vor mai fi câteva după noi. De ce să îi blamez pe alţii, când eu, cu mânuţa mea, mi-am tras preşul de sub picioare copiind, cot la cot cu ceilalţi care se plâng. Stimabililor, ne-am sacrificat onoarea şi viaţa pe micul altar al vanităţii şi minţirii de sine. Cel puţin să încercăm să reparăm şi să reconstruim. Poate că, într-o societate utopică, nu se copiază din principiu. Însă cine ne opreşte să aplicăm acest principiu în lumea noastră prea reală şi prea perversă?

Aşa că orice “bravo” adresat unui puşti care se laudă că l-a fraierit pe prof la vreo lucrare nu este altceva decât un şut în fund dat acelui puşti. Şi nu unul conform principiului “orice şut în fund este un pas înainte”.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *