My first 250 km/h!

Bestial! Fenomenal! Am mers cu 250 km/h! Wow!

So what?

Pe când eram puştan (adică la 18 ani, când mi-am luat permisul – magna cum laudae, din prima, cu 26 puncte şi felicitări, pot sa mă laud, vă rog, mulţumesc, hold the applause…), deci pe când eram şi eu tânăr şi neliniştit şi chinuiam Lădiţa 1200 în care credeam că mă simt ca într-un BMW, că avea tracţiune spate…

Ca să nu mai divaghez atâta: când eram mic şi prost, voiam şi eu să “mă dau tare” în Ferrari sau Lamborghini, cu 300 la oră! Mi se părea ceva extraordinar, să prinzi o viteză atât de mare – şi asta fără a fi un fan al jocurilor pe calculator, gen NFS.

Prima dată când am depăşit bariera celor 200 km/h a fost pe aeroportul Băneasa, cu ocazia unui eveniment BMW, la bordul unui M3. Am prins cam 220, dar situaţia era “controlată” de oficiali, aşa că am fost nevoit să încetinesc. Muşcasem, însă, din acest fruct al “maximum speed” – pe o pistă largă, în condiţii mari de siguranţă. Cu alte cuvinte, experimentasem chestia asta într-un laborator, fără satisfacţii.

A venit şi momentul mult aşteptat, dar, culmea, fără să mă pregătesc în prealabil. La lansarea oficială a BMW Seria 6, în Slovenia, am comis-o. Singur într-un Seria 6 Cabrio (cu motorul V8 care torcea bestial), decapotat, Schiller cu “i feel you” dat la maxim şi banda de viteză de pe autostradă numai pentru mine. Am menţionat că eram decapotat, a se ţine minte – de obicei, un cabriolet produce, mai ales la viteze mari, turbulenţe serioase, însă nu era cazul cu “şasele” BMW.

Zang, zang… cam aşa făceau maşinile pe care le depăşeam, în timp ce banda pe care rulam se îngusta ca într-un film pe care îl văzusem în copilărie… Ciudat efect! Cu coada ochiului îmi dădeam seama că peisajul din apropiere este foarte şters, blurat, ca într-o poză în viteză. Zang, zang… aveam impresia că maşinile de pe celelalte benzi încetiniseră, dar cele care treceau pe sens contrar zburau mult mai repede. Orice denivelare se simţea înzecit, iar volanul trebuia să îl ţin mult mai bine. Toate acestea erau percepţiile din cursul unor secunde, în timp ce piciorul drept ţinea pedala de acceleraţie la podea.

În tot acest timp, un beculeţ de alarmă din cerebel devenea din ce în ce mai insistent, peste euforia vitezei, muzicii, soarelui, vântului… Şi atunci ochii mi-au căzut pe vitezometru: 260. În realitate, viteza era de 240-245, că aşa e cu vitezometrele, sunt concepute să fie mai “optimiste”, din raţiuni de securitate. Right, securitate la viteza aia… Instantaneu, alarma din cap m-a inundat. În câteva fracţiuni de secundă mi-am dat seama că dacă… Dacă îmi apărea un câine în faţă, nu l-aş putea evita, iar impactul la viteza aia ar echivala cu a lovi un bolovan, cu urmări… Dacă unul de pe banda din dreapta trecea în faţa mea, pentru că mă observa prea târziu, era ca şi cum aş fi lovit un tren… Dacă nu aş fi ţinut volanul ferm şi aş fi pierdut controlul direcţiei la viteza aia… Dacă, dacă, dacă…

Nu m-am panicat, este adevărat, deşi poate nu eram departe de aşa ceva. Am lăsat foarte uşor acceleraţia şi am început să apăs la fel de încet frâna, pentru o decelerare cât mai lină. În momentele acelea, practic anii de facultate auto mi-au dictat instinctiv ce să fac.

Chicken, coward, pussy, nashpa… Să nu pot merge cu 250 la oră… Orice puştan râde de mine. De parcă mi-ar păsa!

Adevărul este că nu e de mine viteza la extrem. Poate am un simţ al răspunderii prea dezvoltat, la fel ca şi constructorii care limitează electronic viteza maximă a bolizilor la 250 km/h, din raţiuni de securitate. Este o limitare inutilă, de fapt, pentru că pe la 180 km/h nu prea mai poţi face nimic împotriva limitelor fizicii dacă intervine vreun eveniment nedorit.

Oricum, e cam apă de ploaie ce am spus până acum, pentru că, din nefericire, microbul “maximum speed” trebuie încercat pe viu pentru a-ţi da seama ce înseamnă cu adevărat. Unii au înclinaţie spre aşa ceva, dar cei mai mulţi au doar impresia că sunt capabili să facă faţă provocării. Eu mi-am dat seama că nu sunt printre aleşii morbului vitezei. Din fericire, nu în urma unui eveniment fatal, cum se întâmplă prea des pe şosele.

Rămân adeptul semi-pilotajului rapid pe un traseu virajat, deoarece astfel descoperi manevrabilitatea unei maşini şi ai parte, în unele cazuri, de porţii serioase de adrenalină. Este mult mai provocator decât “push the pedal to the metal” în linie dreaptă.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *