nu cea mai mare greşeală, dar una importantă

Ar fi fost de-a dreptul necinstit să acord atenţie doar accidentului în care am fost implicat ca pasager şi să nu îmi torn cenuşă în cap cu ăla în care am fost la volan. Este adevărat, urmările au fost nesimnificative, dar… e o bilă neagră în viaţa mea de jurnalist auto.

Varianta scurtă este că am lovit din spate o altă maşină în timpul unui test, datorită reacţiilor întârziate şi a neatenţiei.

Varianta mai lungă nici nu este aşa de lungă, dar, bineînţeles, oferă explicaţii. Obiective.

Unu – cadrul. Început de iarnă sau sfârşit de toamnă. Ba nu, început de iarnă, că deja era un strat de zăpadă prin zonele verzi şi cele nebătute de roţi sau paşi. Pe şosea era relativ ok, ceva umezeală, dar nu de speriat. În test, două maşini de 200 CP, Honda Accord Tourer şi Opel Signum (şi acum mă felicit pentru ideea acestui comparativ mai altfel, dar să trecem peste laudele personale…).

Doi – scenariu. Deşi când am luat maşinile, vremea părea să nu ne pună beţe în roate, până am ajuns pe ici, pe colo, pe unde făceam poze, s-a pornit vântuleţul cretin de stepă bucureşteană şi o mică fulgăreală care-ţi înţepa obrazul. Aşa că şedinţele foto erau de genul: un minut luat două-trei cadre, cinci minute ţinut degetele şi aparatul digital în maşină, la căldurică. Plus treaba cu ruleta, cu aşezatul maşinilor pe poziţie, cu diverse operaţii prin maşină, în fine, adică agitaţia obişnuită, pigmentată cu frig şi, încet, de foame.

Trei – idee de final test. Astea fiind condiţiile (fiecare redactor îşi face fotografiile pentru test, deci, fiind testul meu şi ideile mele, am pierdut ceva neuroni şi timp pentru a le pune în aplicare), cu vreo oră înainte de a ne porni înapoi spre importatori am decis să facem lucrurile până la capăt, adică să-i dăm bice pe autostradă, pentru verificarea performanţelor. Deci tai-o spre Autostrada Bucureşti-Piteşti la o oră în care începea calvarul în trafic.

Patru – paşii păţaniei. Relativ greu ajungem la intersecţia de lângă complexul Leu, pe Iuliu Maniu. Deja pe jos începea să se simtă alunecuş, aşa că am temperat cât s-a putut bicele prin traficul urban. Că doar nu aveam chef de evenimente neplăcute (mai ales că, în zilele precedente, de câte ori aveam vreun test, pe undeva prin zonă se întâmpla câte o buşitură între doi ghinionişti).

Verde la semafor, plecat uşurel, ajuns în treapta a doua, intrat pe banda din stânga, băgat a treia, relaxat… când dintr-o dată un Clio Symbol din dreapta dă să intre peste mine, eu fiind probabil în unghiul lui mort (acum nu o să îl acuz pe tip că nu se asigurase). Alertă, luat piciorul de pe acceleraţie, claxoane tembele, ajuns în dreptul lui şi aruncat priviri scăpărătoare. După care întors capul spre înainte, unde mă aştepta fundul ridicat al maşinii din faţă şi roşul aprins al stopurilor – deh, frânare bruscă la trecerea de pietoni.

Cred că am făcut ochii cât cepele. Din păcate, conexiunile din creierul meu îngheţat, obosit şi înfometat au avut ca rezultat timpi de reacţie prea mari. Până am realizat ce se întâmplă şi că trebuie să frânez am mai parcus câţiva metri. Colac peste pupăză, pentru că purtam bocanci, când am ridicat piciorul de pe acceleraţie, marginea tălpii s-a agăţat de pedala de frână, ceea ce iar a dus la o întârziere.

În final, când am apăsat din răsputeri frâna, maşina nu a mai avut ce să facă decât să gliseze suav şi lin spre cea din faţă, de care s-a izbit pur şi simplu. Poc. De fapt, un fel de “tump”. Vă daţi seama că tipul din Clio, pe care îl evitasem, trecea pe lângă mine cu o mină de “fraiere, ai muşcat-o!”, în timp ce mie nu îmi venea să cred că eram implicat în primul (şi sper ultimul) accident provocat din vina mea.

În ciuda tuturor factorilor care au contribuit la producerea acestui incident, deci chiar dacă pot invoca circumstanţe atenuante, îmi asum vina în întregime. De atunci, aplic o stratagemă de “coward”: în traficul bucureştean îi las pe toţi dobitocii să treacă înainte sau încerc să anticipez şi să evit orice situaţie din care aş ieşi şifonat, chiar dacă nu aş fi eu de vină. Cu alte cuvinte, pun precauţia pe primul plan.

Iată, deci, că nu sunt un cal nepătat, ci unul breaz. Nu foarte, dar nu mă pot lăuda cu un dosar crystal clear. Până la urmă, ce este viaţa dacă nu un şir nesfârşit de evenimente, din care învăţăm şi care ne creează experienţa care, nu-i aşa, ne defineşte.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *