prejudecăţile, sindromul omului

Ciudat, pe vremea lui Ceauşescu nu aveam habar de muzică, deşi din clasa întâi luam ore de pian. Adică să reformulez: nu aveam magnetofon sau casetofon la care să ascult trupele în vogă. Nu ştiam ce înseamnă rock sau disco, decât foarte vag. Eram vax din punct de vedere al culturii muzicale moderne.

Însă revoluţia a adus cu sine valul modernului şi, bineînţeles, primul casetofon, un gadget extraordinar pentru mine. Hai, nu râdeţi, nu e nevoie de paralele cu sălbaticii descoperiţi de Columb. Prima casetă cumpărată a fost un album cu Metallica, de pe care mi-au atras atenţia doar două melodii – deşi eu şi cu frate-meu le-am atras atenţia cam mult părinţilor, datorită “interpretărilor” noastre cu rachetele de tenis drept chitări electrice. A doua casetă m-a pus în contact cu un cu totul alt gen: MC Hammer, pe care îl puteam vedea şi la televizor, deci era cool.

Apoi au apărut mai multe ştiri despre unul care murise de SIDA şi care avea legături cu regina Angliei. Pardon, era în trupă cu regina? Şi spectacolul trebuia să continue. Aşa mi-am luat a treia casetă din viaţă, albumul “best of” al formaţiei Queen. Şi astfel am devenit unul dintre sutele de milioane de fani Queen de pe întreg mapamondul.

Cu frenezia caracteristică pubertăţii, am făcut rost de aproape toate albumele lor în decurs de câţiva ani, iar la facultate chiar am reuşit să strâng discografia pe un CD – peste 300 de melodii, unele pe care nici nu le auzisem. Normal că nu îmi plac toate, nu sunt genul ăla de fan ahtiat, dar cele care îmi plac, îmi plac la nebunie. Câteva sunt nelipsite din colecţia de melodii de drum, când conduc – şi “muzica de drum” este aleasă pe sprânceană (după gusturile mele, care, vorba aia nu se discută).

De Queen se leagă şi o mică ceartă avută cu ai mei: ce îmi place la ăştia? Solistul e homosexual, ar trebui să îmi fie ruşine că ascult aşa ceva. Este uşor de recunoscut stilul pudic al părinţilor din perioada de după revoluţie, când tentaţiile decadenţei erau la tot pasul pentru cei ca mine, care credeau orice le servea mass-media. Da, aşa e, Freddie Mercury era homosexual (mda. recunosc, am idei preconcepute despre specia asta, dar nu la modul extremist) şi era şi foarte urât. So what? Eu ascultam muzica FORMAŢIEI Queen. Cred că ăsta este unul dintre puţinele lucruri pe care le-am conştientizat cu adevărat în adolescenţă. Una dintre puţinele situaţii în care chiar am avut discernământ, singur: mă interesa MUZICA, nu CÂNTĂREŢII.

Deci ai mei mă acuzau degeaba, având nişte prejudecăţi. Să-i blamez? Ar însemna să blamez toată omenirea. Pentru că toţi suntem sclavii prejudecăţilor.

Românii sunt hoţi şi mafioţi peste tot. Sau românii sunt foarte buni muncitori şi oameni pe care te poţi bizui. Ţiganii fură şi fac numai rele. Evreii conduc lumea şi deţin toţi banii. Nemţii fac maşinile cele mai tari, japonezii cele mai avansate gadgeturi. Americanii sunt proşti şi obezi şi infatuaţi, dar o duc cel mai bine şi USA este numai lapte şi miere. Capra vecinului este întotdeauna mai grasă şi trebuie să-i luăm gâtul, marea ei de capră, că de aia nu putem noi dormi. Peste tot prejudecăţi.

Să zicem că e uman. Îţi faci o impresie pe baza celor auzite, învăţate, experimentate. Prejudecăţile pot fi depăşite prin aplicarea corectă a bunului simţ. Nu ţiganii fură şi cerşesc – mulţi dintre cei care ajung la condiţia asta sunt ţigani, deoarece din start se lovesc de zidul prejudecăţilor noastre, ale celor care ne considerăm societatea civilizată. Nu doar evreii deţin controlul puşculiţei mondiale şi nu doar nemţii fac cele mai bune maşini. Şi America nu este ţara utopică la care visăm ca blegii. Oare?
Astea sunt prejudecăţile, care nu pot fi schimbate de pe o zi pe alta. Mai mult, ele sunt menţinute cu ajutorul mass-media, purtătorul de cuvânt al opiniei publice. Au căpătat deja rang de legi nescrise, fiind o altă faţetă a jocului informare-dezinformare. Practic, orice sistem actual este bazat pe prejudecăţi, unele devenind chiar preţioase şi indispensabile supravieţuirii unr grupuri.
Mda, parcă îmi amintesc de celebrul pasaj din Biblie: cine nu are nici un păcat să arunce primul cu piatra (e şi un banc pe tema asta – cică, totuşi, o piatră este aruncată din mulţime, la care Iisus se enervează “Hai, mamă, nu de tine vorbeam!”). Tot aşa şi eu, cine sunt eu să vorbesc despre prejudecăţi, când doar mă ştiu cu musca pe căciulă. Numai că de la o vreme  încerc să găsesc explicaţii viabile şi corecte, încerc să clarific ceea ce ştiu sau cred că ştiu. Este atât de uşor să iei de-a gata orice ţi se serveşte, fără să faci un mic efort de gândire… Foarte tentant să îi laşi pe alţii să decidă “ce e rău şi ce e bine”, să vină altcineva cu soluţia cea mai bună. Cea mai bună pentru tine, ca individ. Sau pentru tine, ca grup de interese. Sau pentru capra mea, câtă vreme este în detrimentul caprei vecinului.

Eh, uite că iar m-a apucat boala manifestelor :) Ar merge o manifestaţie cu “We will rock you!” ca fond sonor. Sau poate că e timpul să recunosc că “I’m going slightly mad”? Mai bine daţi-mi o “Bohemian Rhapsody” pe care să adorm, în timp ce “The Show must go on”.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *