Scurta poveste a maşinilor familiei

Lunga listă a maşinilor pe care le-a avut familia mea totalizează doi “bolizi”: Dacia 1310 şi Lada 1200.

Prima a fost obţinută după metoda CEC-ului de pe vremea împuşcatului, cunoscută atâtor români. A doua a venit ca înlocuitor de nevoie.

“Negruţa” a fost o Dacie fidelă, dintr-un contingent refuzat la export, de care îi leagă pe ai mei mai mult amintiri plăcute decât necazuri. Primul rodaj m-a dus prin multe colţuri din ţară, pe la diverse rude şi prieteni. Am realizat mai târziu că pasiunea pentru geografie şi drumuri era strâns legată de Negruţa. Chiar şi o parte deloc neglijabilă a pasiunii mele pentru maşini ţine tot de Negruţa.

Nu pot să uit (deşi aveam doar patru sau cinci ani) momentul în care, fiind în vizită la Bucureşti, era să ne amestecăm într-un convoi de Dacii de securitate, tot negre :) În ultimul moment, nişte miliţieni şi-au dat seama că Negruţa este o pârlită familială, care nu are ce căuta lângă nomenclaturiste cu numere scurte.

Una dintre cele mai importante păţanii ale ei s-a întâmplat pe când aveam vreo 10 ani. Eram cu tatăl meu şi cu fratele lui la Arad, la pescuit, prin nu ştiu ce bălţi dintr-o carieră de piatră, dacă îmi aduc bine aminte. Numai noi, băieţii. Parcasem maşina pe marginea unei bălţi şi am pornit-o haihui, printre movilele de pietriş. Cine să se gândească la urmări?

Când ne-am întors la maşină, deja o roată era în apă – pietrişul se surpa încet din cauza greutăţii, iar maşina aluneca încet spre hău. Panica i-a făcut pe ăştia mari să greşească: urcat repede în maşină, demaraj puternic, urmarea fiind că maşina pur şi simplu derapa la vale. Deja vedeam cu ochii minţii maşina ducându-se ca un bolovan spre fundul bălţii…

Dar, vorba aia, uneori norocul este mai puternic decât ginionul. Unchiul meu a reuşit să găsească în zonă, foarte rapid, un tractor, care a tras maşina la timp în afara oricărui pericol. A urmat un pact: nimeni nu le va zice nevestelor ce s-a întâmplat. Bineînţeles, chiar dacă eram mic, îmi dădeam seama că eu eram pericolul cel mai mare pentru acest secret… Secret care a rezistat până aproape de majorat, când, în sfârşit, mama a aflat “teribilul” secret al “Negruţei”.

Nu am apucat să o conduc. Din nefericire, Negruţa avea să piară aproape total într-un incendiu (niciodată nu s-a aflat care a fost mâna criminală care a dat foc mai multor garaje din zonă), renăscând câteva luni mai târziu ca… Roşiuţă. Proaspăt recondiţionată şi vopsită, maşina rămânea urmărită de ghinion, viaţa ei în această nouă ipostază fiind foarte scurtă.

Tatăl meu, mare amator de pescuit într-o vreme (fără prea mare succes, ce-i drept), se lăsase “corupt” de un coleg şi devenise pasionat de ciuperci. Recunosc, îmi făcea mai mare plăcere să merg la cules de ciuperci decât la pescuit. Nu şi în acel weekend.

Împreună cu doi prieteni, tatăl meu şi fosta Negruţă au pornit dis-de-dimineaţă, pe la 4, spre un deal din zonă, de unde ar fi trebuit să se întoarcă victorioşi, cu găleţile pline. Din nefericire, pe aceeaşi şosea, la aceeaşi oră, cobora vertiginos un neşofer, beat şi cu viteză mult prea mare. Când eram mai mic, aveam o mică manie, să colecţionez poze cu maşini accidentate – acum aveam ocazia să “admir” chiar membrul familiei pe patru roţi în această postură.

Deşi teoretic şi legal vinovatul ar fi trebuit să ne dea o maşină nouă, plus cheltuieli de spitalizare şi despăgubiri, practic trăiam în scumpa Românie de tranziţie. Situaţia a făcut să ne trezim cu o Lada 1200. Punct. Maşină care, la început, nu ne-a dezamăgit: era ceva mai vioaie, destul de încăpătoare şi suficient de solidă. Pe parcurs, însă, au ieşit la iveală minusurile: fusese lovită şi reparată în pripă, motorul şi carburatorul prost reglat duceau la un consum mare, iar mecanici buni nu erau de găsit.

Totuşi, a fost maşina pe care am condus-o după ce mi-am luat carnetul. A fost maşina care m-a făcut să mă simt ca într-un BMW (datorită tracţiunii pe spate). A fost şi maşina care mi-a dat emoţii mari de trei ori, datorită ruperii bucşei faţă dreapta. A fost o maşină care s-a deteriorat încontinuu şi care a înghiţit mai mulţi bani decât merita.

Mă amuză şi acum supărările mamei pentru că nu o reparam. Degeaba îi explicam că nu sunt mecanic, chiar dacă sunt la o facultate de autovehicule. Că mi-ar trebui scule, spaţiu, materiale, piese… poate şi interes mai mare. La fel de adevărat este şi că taică-meu găsea numai mecanici proşti, care lucrau după ureche. Dar, vorba aia, eram în democraţie, cine naiba să se mai priceapă la hârburi de astea când ţara începea să fie inundată de hârburi moderne?

Viaţa Lădiţei în familia noastră s-a terminat discret, vândută pe un preţ derizoriu. De fapt, pentru ai mei a fost un fel de uşurare, un bolovan luat de pe inimă, chit că după aceea nu a mai urmat nici o maşină.

Dar ştiţi ceva? Se poate trăi şi fără maşină. Sau doar cu amintirile alături de ea.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *